Toate definitiile

TĂBÂRCÍ, tăbârcesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A purta (sau a ridica) o greutate în brațe, în mâini sau în spinare; a târî după sine ceva greu. 2. Refl. A se cățăra cu greutate, a se opinti (spre a se urca). ♦ A umbla greu ( din cauza unei sarcini pe care o poartă), a se târî. – Din tăbârcă.

TĂBÂRCÍ vb. v. târî.

tăbîrcésc v. tr. (cp. cu tărbăcesc orĭ cu topîrcesc, formă maĭ rară, d. ung. toporcsolni, a tropoi [!], a călca greŭ, toporcolni, a merge tîrînd ceva. V. pobîrcesc). Est. Fam. Reușesc să rîdic [!] și duc cu greŭ: de abea [!] am tăbîrcit sacu. V. refl. Duc cu greŭ: se tăbîrcea cu sacu´n spate. Ajung sforțîndu-mă: s´a tăbîrcit și a ajuns sus pe zaplaz. Mă trudesc c´un lucru.

tăbârcí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăbârcésc, imperf. 3 sg. tăbârceá; conj. prez. 3 să tăbârceáscă