Toate definitiile

RUNC, runcuri, s. n. Loc despădurit folosit ca pășune sau pentru a fi cultivat; curătură (1). – Lat. runcus.

RUNC s. v. curătură.

RUNC, rúncuri, s. n. Loc despădurit sau lăzuit întrebuințat ca pășune sau ogor; poiană în pădure la munte, curătură (1). (din lat. runcus; cf. lat. runcatio) [def. DLRLC]

runc (rúncuri), s. n. – Desțelenire, munte despădurit. – Mr. arunc, runcu. Lat. runcus (Popovici, Conv. lit., XXV, 705-16; REW 7444; Pascu, I, 42; Tiktin), cf. lat. runcatio (Isidoro de Sevilla, XVII, II, 5) și Varrón VI, 96: „runcinare a runcina, cuius origo graeca ρύγϰος”. – Der. runculi, vb. (Bucov., a defrișa).

runc n., pl. urĭ (mlat. runcus, d. runcare, a plivi. V. arunc). Olt. Trans. Bucov. Curătură, ĭaz, izlaz orĭ ogor pe unde a fost pădure. Maram. Pădure pin [!] care-s mulțĭ copacĭ căzuțĭ. Mold. Pisc păduros izolat (bobeĭcă) maĭ mare de cît [!] bîtca. V. momic, holm, avaș.

runc s. n., pl. rúncuri