Toate definitiile

ROMANÉSC, -Ă, romanești, adj. (Livr.) Care are caracter de roman¹, propriu romanului¹. ♦ Care conține fapte, idei, întâmplări demne de un roman¹; fantezist, imaginar. – Din fr. romanesque.

ROMANÉSC adj. v. fantezist, imaginar, născocit, plăsmuit, roman.

ROMANÉSC, -Ă adj. (Liv.) Cu caracter de roman, propriu romanului. ♦ Fantezist, imaginar. [< fr. romanesque].

ROMANÉSC, -Ă adj. 1. cu caracter de roman, propriu romanului. 2. fantezist, imaginar. 3. (fam.) visător. (< fr. romanesque)

*romanésc, -éscă adj. (fr. romanesque). Rar. Romantic.

romanésc (livr.) adj. m., f. romanéscă; pl. m. și f. romanéști

ROMÂNÉSC, -EÁSCĂ, românești, adj. Care aparține României sau populației ei, privitor la România sau la populația ei. ♦ (Ca n. pr.) Țara Românească = numele oficial al Munteniei (și Olteniei) până la unirea principatelor. ♦ (Substantivat, f.) Limba română. [Var.: rumânésc, -eáscă adj.] – Român + suf. -esc.

ROMÂNÉSC adj. v. român.

ROMÂNÉSC adj. v. ortodox.

Român și Rumân, -că s. (lat. Rômanus, Roman [subst.], roman [adj.]). Locuitor din Dacia saŭ din peninsula Balcanică a căruĭ limbă se derivă din latină. Locuitor din România de origine latină saŭ împămîntenit. În vechime, în Țara Românească, șerb, clăcaș, vecin, țăran alipit pămîntuluĭ. Pop. Țăran, om, persoană: se plătește un franc de fiecare rumân. Întemeĭetoriĭ Țăriĭ Româneștĭ fiind originarĭ din Ardeal și avînd o pozițiune socială maĭ înaltă, numele indigen de Rumân a ajuns să se aplice moșnenilor saŭ micilor proprietarĭ liberĭ care, cu timpu, de pin [!] seculu [!] 16, silițĭ de nevoĭ, începură să se vîndă domnuluĭ, boĭerilor marĭ și mînăstirilor. Astfel, nobilu nume de Roman ajunsese să însemne „rob legat de pămînt”, pînă cînd, astăzĭ, a revenit la vechea onoare. – Forma Român e întrebuințată de lumea cultă și de poporu din nord și est și de pin alte ținuturĭ vecine. Ĭa [!] nu e o scornitură a latiniștilor ! Forma Rumân e întrebuințată în vest și sudu Moldoveĭ. Ca adjectiv, e fals a zice român. Adevărat românește e limba românească, Academia Românească, nu limba română, Academia Română ! De altfel, poporu nicĭ nu știe de român ca adj., ci numaĭ de românesc. Cp. cu păgîn, creștin). – Româniĭ îs urmașiĭ vechilor Romanĭ contopițĭ cu indigeniĭ (Dacĭ, Tracĭ). La 106 după Hristos, Traĭan, cucerind Dacia, a adus colonĭ din tot imperiu roman. La 274 o parte din aceștĭ colonĭ, cînd Aurelian¹ a retras armata din Dacia, a trecut în Moesia. De atuncĭ, pînă în secolu 13, Româniĭ aŭ trăit adăpostițĭ în munțĭ, codri și zăvoaĭe, și de aceĭa nu se maĭ pomenește de eĭ în acest timp în istorie. În fine, la 1290 s´a întemeĭat Țara Românească, și la 1355 Țara Moldoveĭ. Număru lor trece de 16,000,000 în România, afară de vre-o cîteva sute de miĭ peste Nistru și chear [!] peste Bug, cîte-va zecĭ de miĭ peste hotaru de vest (în Ungaria), vre-o 2-3 sute de miĭ în Macedonia, 30,000 în Tesalia, vre-o 80,000 în Bulgaria peste 2000,000 în nordu SerbiiV și 2000 în Istria, afară de ceĭ emigrațĭ în America (doŭă sute de miĭ). – Religiunea lor e cea ortodoxă (greco-orientală), afară de vre-un milion din ceĭ din Ardeal (numițĭ unițĭ), care, în 1700, s´aŭ închinat Romeĭ. – Străiniĭ, după Germanĭ, le zic Românilor Valahĭ (V. valah).

1) românésc, -eáscă adj. (d. Român). Al Românilor, al Româniiĭ: steagu românesc. Țara Românească, numele oficial al Munteniiĭ pînă la Unire, ĭar astăzĭ în popor și al întregiĭ Româniĭ. – În Mold. nord. se zice romănesc, cum se zice și rădiche. Dar asta e o noŭă evoluțiune din cauză că î nu e accentuat. Ar fi o greșală [!] să se creadă că asta e forma primitivă. Tot așa videm nu e lat. vĭdemus, ci o noŭă formă posterioară luĭ vedem. V. român ca adj.

românésc adj. m., f. româneáscă; pl. m. și f. românéști