Toate definitiile
PIN1 prep. v. prin.
PIN2, pini, s. m. Arbore din familia pinaceelor, înalt până la 40 de metri, cu frunze persistente în formă de ace lungi, cu scoarța roșcată și lemnul rezistent (Pinus silvestris). ◊ Pin maritim = varietate de pin2 cu lemnul poros și bogat în rășină, plantat pentru fixarea dunelor mișcătoare (Pinus maritima). – Lat. pinus.
PIN3, pini, s. m. (Electron.) Terminal al unui circuit integrat. – Din engl. pin.
PIN s. (BOT.) 1. (Pinus silvestris) (reg.) brad, căţuni (pl.), cetină, chifăr, jolcă, luciu, mălin, molete, molid, pinel, pinişor, pinuţ, schin, silhă, zadă. 2. pin pitic (Pinus pumilio) = jep, jneapăn, (reg.) căţăn, durzău.
pin1, pini, s.m. (reg.) sondă rudimentară lungă, la capătul căreia e fixat un mic cilindru de tablă, deschis la ambele capete, cu care pescarii iau probe de mâl de pe fundul apei.
pin2, pini, s.m. (reg.) ac cu gămălie.
PIN PITÍC s. (BOT.; Pinus pumilo) jep, jneapăn.
pin (píni), s. m. Arbore (Pinus silvestris). – Mr. chin, megl. pin. Lat. pĭnus (Pușcariu 1318; Candrea-Dens., 1389; REW 6519), cf. it., sp. pino, prov., cat. pi, fr. pin, port. pinho. – Der. pinos, adj. (de pin).
1) pin m. (lat. pinus, pin, [din *picnus], d. pix, pícis, rășină. [V. păcură]; it. sp. pino, fr. pin, pv. cat. pi, pg. pinho). Un fel de brad care se întrebuințează la construcțiunĭ (corăbiĭ, catarge) și la ars. – Îs maĭ multe felurĭ de pini: pinu de pădure, pinu maritim (din care se scoate un fel de terbentină [!] și colofoniu), pinu american ș. a. Eĭ pot ajunge pînă la o înălțime de 50 de metri, dar sînt și speciĭ de 5-10 metri.
2) pin prep. (din pe și în, ca din, din, de și in. V. prin). Străbătînd, percurgînd [!]: merg pin casă, trec pin apă, mă plimb pin lume, pin toate locurile, (fig.) am trecut pin multe suferințe. Pintre [!]: pin străinĭ. Arată ajutoru, mijlocu saŭ instrumentu: pin tine am scăpat de primejdie, pin învățătură a ajuns unde este, pin vorbă l-a captivat. – În est (pînă la Bz.) se zice pin, ĭar în colo [!] pîn, întocmaĭ ca din și dîn. În vechime, pînă pe la 1600, se zicea prin, ceĭa ce azĭ nu se maĭ zice nicăirĭ [!], deși se scrie.
2) pin prep. (din pe și în, ca din, din, de și in. V. prin). Străbătînd, percurgînd [!]: merg pin casă, trec pin apă, mă plimb pin lume, pin toate locurile, (fig.) am trecut pin multe suferințe. Pintre [!]: pin străinĭ. Arată ajutoru, mijlocu saŭ instrumentu: pin tine am scăpat de primejdie, pin învățătură a ajuns unde este, pin vorbă l-a captivat. – În est (pînă la Bz.) se zice pin, ĭar în colo [!] pîn, întocmaĭ ca din și dîn. În vechime, pînă pe la 1600, se zicea prin, ceĭa ce azĭ nu se maĭ zice nicăirĭ [!], deși se scrie.