Toate definitiile
ÓRNIC, ornice, s. n. (Înv.) Ceasornic (de perete); orologiu, pendulă. – Oră + suf. -nic sau refăcut din [ceas]ornic.
ÓRNIC s. v. ceas, ceasornic, orologiu, pendulă.
órnic (órnice), s. n. – Ceas. Cuvînt artificial, folosit de unii scriitori mold. și impus prin etimologie populară, pornind de la ceasornic, considerat drept comp. din ceas-ornic și acesta din urmă ca der. din oră cu suf. -nic.
ceasórnic n., pl. -oárnice și -órnice (rus. časóvnik, ceaslov, orar, časý [pl.], ceasornic; sîrb. bg. časóvnik, ceasornic. Cp. cu bobornic, gromolnic, țîrcovnic). Mașină care măsoară și arată timpu (ceasurile): ceasornic de buzunar saŭ portativ, de masă, de părete [!]. Un dans popular. O plantă agățătoare ornamentală originară din Brazilia și Perú (passiflóra caerúlea). Ceasornicu umblă în ainte, în apoĭ [!], a stat, arată maĭ mult de cît trebuĭe, maĭ puțin, nu funcționează. A întoarce ceasornicu, a-ĭ strînge coarda ca să funcționeze. Casă cu ceasornic, în aĭ căreĭ părețĭ [!], după credința poporuluĭ, se aud niște bătăĭ ca tic-tacu ceasorniculuĭ. – Supt [!] influența curentuluĭ latinist, uniĭ șĭ-aŭ închipuit că ceasornic e compus din ceas și... ornic, ĭar ornic din oră și sufixu slav -nic!. De aceĭa, aŭ început să scrie (dar n´aŭ îndrăznit să și zică!) ornic îld. ceasornic! Sadoveanu maĭ scrie încă: ornicu cu cuc stătuse (VR. 1911, 1, 19). – Nu se știe precis numele inventatoruluĭ ceasorniculuĭ cu roate dințate, dar se știe că, pin [!] seculu [!] XII, existaŭ pin mînăstirĭ asemenea ceasornice. Germaniĭ îl atribue [!] luĭ Petru Hendlein (lăcătuș din Nürnberg), care construĭa ceasornice de buzunar pe la 1500-1548, ĭar Francejiĭ luĭ Julien Coudray (originar din Blois), care, la 1528, a oferit luĭ Francisc I doŭă pumnale ornate cu cîte un ceasornic.
órnic, V. ceasornic.