Toate definitiile

ORBÉȚ, ORBEÁȚĂ, orbeți, -e, adj., s. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb²). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s. m.] – Orb + suf. -eț.

ORBÉŢ adj., s. v. nevăzător, orb.

ORBÉŢ s. v. cârtiţă, sobol.

orbéț și orbéte m. (d. orb, de unde s´a făcut orbete, din al căruĭ plural s´a făcut orbeț). Vest. Om orb, maĭ ales cerșitor [!]. Orbete, cîrtiță. A se bate ca orbețiĭ, ca orbiĭ, lovind orĭ-unde. Și adj. fem. eață: cîrtițele orbețe.

orbéț adj. m., s. m., pl. orbéți; adj. f., s. f. orbeáță, pl. orbéțe