Toate definitiile
ORBECĂÍ, orbecăiesc, vb. IV. Intranz. A umbla (încoace și în colo) pipăind și rătăcind (ca orbul2) prin întuneric; a dibui, a bâjbâi, a orbeca. [Prez. ind. și: orbécăi. – Var.: orbăcăí vb. IV.] – Orbeca + suf. -ăi.
ORBECĂÍ vb. v. bâjbâi.
orbắcăĭ și orbécăĭ saŭ -ĭésc, V. obîrcîĭ.
!orbecăí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. orbécăie/orbecăiéște, imperf. 3 sg. orbecăiá; conj. prez. 3 să orbécăie/să orbecăiáscă
ORBECĂÍ, orbecăiesc, vb. IV. Intranz. A umbla (încoace și în colo) pipăind și rătăcind (ca orbul2) prin întuneric; a dibui, a bâjbâi, a orbeca. [Prez. ind. și: orbécăi. – Var.: orbăcăí vb. IV.] – Orbeca + suf. -ăi.
ORBECĂÍ vb. v. bâjbâi.
obî́rcuĭ și -ĭésc v. intr. (vsl. *o-brŭkati = *brŭkati. V. bîrcîĭ). Buc. Horhăĭ, bojbăĭ, rătăcesc pe drum neștiut orĭ pin [!] întuneric. – Și orbî́cîĭ (Olt. ArhO. 1928, 157), (h)orbócăĭ, (h)orbắcăĭ (Munt.), obercăĭ saŭ -ĭésc, orbecăĭesc (Cant.) și urbúguĭ (Serbia). Forma a orbecá (oarbec saŭ orbec), dată de uniĭ, îmi pare fabricată ca să susțină etim. orb. V. díbuĭ.
orbắcăĭ și orbécăĭ saŭ -ĭésc, V. obîrcîĭ.