Toate definitiile

ONÓR s. n. v. onoare.

ONÓR s.n. 1. (Mai ales în pl.) Semne exterioare de cinstire, de respect, de prețuire deosebită pentru cineva; (p. ext.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.) A da onorul = a prezenta arma în semn de salut la primirea unui șef, la parăzi etc.; a face onorurile (casei) = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă (la o recepție). 2. V. onoare. [Pl. -ruri. / cf. fr. honneur].

ONÓR I. s. n. semn exterior de cinstire, de stimă, de prețuire deosebită pentru cineva; (p. ext.) rang, demnitate. ♦ (mil.) a da ~ ul = a prezenta arma în semn de salut la primirea unui șef, la parăzi etc.; a face ŭrile (casei) = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă. II. s. m. nume dat cărților celor mai mari, la unele jocuri. (< fr. honneur)

onór (onóruri), s. n. – Cinste. It. onore. E dubletul lui onoare, s. f. – Der. onora, vb. (a cinsti), din fr. honorer; onorabil, adj., din lat. honorabilis, sec. XIX; onorabilitate, s. f., din fr. honorabilité; onorar, adj., din fr. honoraire; onorar, s. n. (recompensă); onorat, adj., folosit numai ca titlu de disticție; onorific, adj., din lat. honorificus.

*onór n., pl. urĭ (it. onore. V. onoare. P. formă, cp cu amor, color, favor). În armată, saluturĭ, cîntărĭ din trompete, salve în onoarea unuĭ șef: a da onoru, a suna onoru la general. Pl. Funcțiunĭ înalte, demnitățĭ: a aspira la onorurĭ. Pompă, ceremonie: onorurĭ funebre. A face onorurile uneĭ case, a primi oaspețiĭ cu politeță.

onór (manifestare a stimei, carte de joc) s. n., pl. onóruri