Toate definitiile

OCÁRĂ, ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).

OCÁRĂ s. 1. blestem, imprecaţie, (livr.) maledicţie. (Poeziile conţineau multe ~.) 2. batjocură, ruşine, (înv. şi pop.) mascara, (înv.) necinste. (S-a făcut de ~.) 3. afront, injurie, insultă. jignire, ofensă, ruşine, umilinţă, (livr.) ultraj, vexaţiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)

OCÁRĂ s. v. admonestare, ceartă, certare, dezonoare, dojană, dojenire, imputare, înjurătură, morală, mustrare, necinste, observaţie, reproş, ruşine.

Ocară ≠ laudă

ocáră f., pl. ărĭ (vsl. *u-kara, kara, ceartă, d. karati, a lovi, a pedepsi, sîrb. [rut. rus.] kára, pedeapsă, kárati, a ocărî. V. ocărăsc). Vechĭ. Rușine, înjosire: a suferi o ocară, ocărĭ. Azĭ. Mustrare cu vorbe aspre (unuĭ inferior): a trage o ocară unor copiĭ obraznicĭ. A ajunge (de rîs și) de ocară, a ajunge într´o stare proastă. A da, a face de ocară, a compromite, a face să simtă rușine.

ocáră (pop.) s. f., g.-d. art. ocắrii; pl. ocắri