Toate definitiile

MINCIÚNĂ, minciuni, s. f. 1. Denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva; neadevăr. ◊ Expr. A da (sau a face) (pe cineva) de minciună sau a prinde (pe cineva) cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr. A purta (sau a duce, a ține) (pe cineva) cu minciuni = a promite mereu (ceva cuiva) fără a se ține de cuvânt; a duce cu vorba. ♦ Deprindere de a minți. ♦ Înșelăciune, vicleșug. ♦ Ficțiune, născocire, plăsmuire. ♦ (La pl.) Fleacuri, nimicuri. 2. Minciunică (2). – Lat. mentio, -onis.

MINCIÚNĂ s. 1. invenţie, născoceală, născocire, născocitură, neadevăr, palavră, plăsmuire, poveste, scorneală, scornire, scornitură, (pop.) iscoditură, (înv.) basnă, băsnire, (fam.) balivernă, braşoavă, (fam. fig.) basm, gogoaşă, tromboane (pl.). (Tot ce-a spus e o simplă ~.) 2. v. ipocrizie. 3. v. minciunea.

MINCIÚNĂ s. v. amăgire, eres, erezie, iluzie, pătlagină.

Minciună ≠ adevăr

minciúnă (minciúni), s. f. – 1. Neadevăr. – 2. Gogoașă. – Mr. mințună, mințune, megl. minciună. Lat. *mentitiōnem, redus la *mentiōnem (Cipariu, Principii, 96; Meyer, Alb. St., IV, 126; Pușcariu, 1082; Candrea-Dens., 1136; Pascu, I, 116; REW 5508); cf. lat. *mentionāre › mr. minciunedzu, minciunare, megl. minciun, minciunari. Der. de la a minți, prin intermediul lui *mințiciune redus ca putrezi › putrejune, repezi › repejune, pare mai puțin sigură, pentru că reducerile sînt numai secundare și tîrzii (cf. putreziciune, repeziciune) și nu au eliminat în nici un caz formele întregi (cf. împuți › împuțiciune; dar nu este urmă de *mințiciune). – Cf. minți, desminți. Der. mincinos, adj. (care spune minciuni); minciuna, vb. (Trans., a ticlui, a însăila); minciunea, s. f. (gogoașă); minciunos, adj. (Mold., care minte); minciuni, vb. (Mold., a minți, a înșela).

mincĭúnă f., pl. ĭ (din *mĭnțicĭune, d. a minți, ca putregĭune, răpegĭune din -ezicĭune; it. menzogna, pg. menzonga, fr. mensonge, d. lat. *mentionica, *mentitionica). Vorbă contrară adevăruluĭ spusă pentru a înșela: mincĭuna trebuĭe reprimată sever începînd din copilărie. Fabulă, ficțiune: poezia trăĭește din mincĭunĭ. Fig. Vanitate, eroare, iluziune: lumea nu e de cît [!] o mincĭună. Fam. Mincĭună cu coadă saŭ gogonată, mare mincĭună. – Vechĭ me- (Cost. 1, 309).

minciúnă s. f., g.-d. art. minciúnii; pl. minciúni

MINCIUNÁ vb. v. însăila.