Toate definitiile

iscălí (iscălésc, iscălít), vb. – A semna, a-și pune numele, semnătura. Origine incertă. După Tiktin (cf. Candrea; DAR; Scriban), de la formula de acceptare juridică azŭ iskalŭ „eu vreau” (din sl. iskati, cf. isca). După Cihac, II, 149 (cf. Șeineanu, Semasiol., 15), din sl. iskaljati „a păta”, cf. bg. iskaljam „a murdări”, datorită faptului că cea mai mare parte a iscăliturilor din vechime erau doar amprente ale degetului sau pete de cerneală. Ambele explicații par posibile. – Der. iscălitură, s. f. (semnătură), din part. iscălit (sec. XVII); iscălitor, adj. (semnatar), înv.

ISCĂLÍ, iscălesc, vb. IV. Tranz., intranz. și refl. A(-și) scrie numele pe textul unui act oficial, al unei scrisori, al unei chitanțe etc., a(-și) pune semnătura (pentru a întări, a autentifica etc.); a (se) semna. – Cf. sl. iskaljati, iskalu.

ISCĂLÍ vb. 1. a semna, a subscrie, (rar) a subsemna, (înv.) a subiscăli. (A ~ un act, o scrisoare.) 2. a se semna, (pop.) a se scrie. (Te rog să te ~ aici.)

iscălésc v. tr. (vsl. iskalŭ, am cercetat, orĭ iskalĭati, a mînji, ca oameniĭ care, neștiind carte, iscălesc mînjind puțin hîrtia cu degetu pus în cerneală). Semnez, subsemnez, subscriŭ: a iscăli o scrisoare, o poliță. V. refl. Îmĭ scriŭ numele: proștiĭ se iscălesc pe toate zidurile.

iscălí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. iscălésc, imperf. 3 sg. iscăleá; conj. prez. 3 să iscăleáscă