Toate definitiile

ISCÁ, isc, vb. I. Refl. A se naște, a lua ființă, a se ivi, a se produce, a apărea (pe neașteptate, deodată). ♦ Tranz. A face să se nască, să se ivească, a scoate la iveală, a provoca (pe neașteptate); p. ext. a născoci, a inventa. – Din bg. iskam. (iska mi se).

ISCÁ vb. 1. v. stârni. 2. v. provoca. 3. v. dezlănţui. 4. a apărea, a se ivi, a începe, a se porni, a se produce, a se stârni, (înv. şi reg.) a se scociorî, (fig.) a se naşte. (S-a ~ din senin o furtună.)

iscá (ísc, iscát), vb. refl. – 1. (Cu pron. în dat.) A se i năzări cuiva, a-i trece prin minte. – 2. A se produce, a se întîmpla, a se ivi. – 3. (Tranz.) A produce, a provoca. Sl. iskati „a dori”, prin intermediul bg. iska mi se „am chef de” (Candrea; DAR; cf. Cihac, II, 149). Este greșită părerea lui Tiktin, care pleacă de la iască › *iesca „a aprinde”.

isc, a -á v. tr. (vsl. iskati, a căuta, iz-iskati, a cere, a reclama; sîrb. iskati, rus. iskatĭ). Pricinuĭesc (rar): a isca o trebuință. V. refl. Mă ivesc, mă stîrnesc, mă produc de-odată (vorbind de ceva răŭ): s´a iscat o furtună, o ceartă. – Vechĭ și a se esca și înesca.

iscá (a ~) vb., ind. prez. 3 íscă; conj. prez. 3 să íște