Toate definitiile

IPOTÉZĂ, ipoteze, s. f. Presupunere, enunțată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite (legături între) fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce; presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiției, impresiei etc. ♦ (Mat.) Ansamblul proprietăților date într-o demonstrație și cu ajutorul cărora se obțin noi propoziții. – Din fr. hypothèse.

IPOTÉZĂ s. 1. presupunere, prezumţie, supoziţie, (livr.) conjectură, (înv.) supunere. (Ce ~ a lansat?) 2. v. presupunere.

IPOTÉZĂ s.f. Presupunere, supoziție pe baza unor fapte cunoscute asupra relației între anumite fenomene sau asupra legăturii dintre aceste fenomene și cauzele lăuntrice care le determină. ♦ (Mat.) Element dat pe baza căruia se dezvoltă o demonstrație. [Cf. fr. hypothèse, lat., gr. hypothesis < hypo – sub, thesis – poziție].

ipotéză (ipotéze), s. f. – Presupunere formulată pe baza unor fapte cunoscute. – Var. (înv.) ipotes, s. n. Mr. ipothise „afacere”. Gr. ὑπόθεσις (sec. XVIII, cf. Gáldi 202), și apoi din fr. hypothèse. – Der. ipotetic, adj. (presupus, prezumtiv), din gr. ὑποθετιϰός, folosit de Cantemir în 1705 (Gáldi 202). Aceste cuvinte se scriu uneori cu h, ca în fr.

IPOTÉZĂ s. f. 1. presupunere, supoziție enunțate pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la relația dintre anumite fenomene sau la legăturile dintre acestea și cauzele lăuntrice care le determină. 2. figură retorică constând în presupunerea unui lucru posibil sau nu, din care se trage o consecință. 3. (mat.) ansamblul elementelor date pe baza cărora se dezvoltă o demonstrație. (< fr. hypothèse)

*ipotéză f., pl. e (vgr. ῾ypóthesis, d. ῾ypotíthemi, pun dedesupt [!], presupun. V. ipotecă, anti-teză). Presupunere, supozițiune.

ipotéză s. f., g.-d. art. ipotézei; pl. ipotéze