Toate definitiile

GÉME, gem, vb. III. Intranz. 1. (Despre ființe) A scoate sunete nearticulate ca urmare a unei dureri (fizice sau morale). ♦ Fig. (Despre elemente ale naturii) A fremăta, a murmura, a vui. 2. Fig. A fi plin, încărcat peste măsură. – Lat. gemere.

GÉME vb. a se lamenta, a se tângui, a se văita, (înv. şi reg.) a (se) scrivi. (~ de durere.)

géme (gém, gemút), vb. – 1. A scoate sunete nearticulate ca urmare a unei dureri, a se plînge. – 2. A fi plin, încărcat peste măsură. – Mr. gem, gimută, geamire. Lat. gĕmĕre (Pușcariu 703; Candrea-Dens., 727; REW 3722; DAR), cf. it. gemere, prov., cat., sp. gemir, fr. geindre, port. gemer, alb. ğemoń (Philippide, II, 643). – Der. gemător, adj. (care geme); geamăt (var. gemăt, gemet), s. n. (sunet nearticulat de durere) poate fi la fel de bine der. intern. cu suf. -et, ca freamăt, treacăt, sau reprezentant al lat. gĕmĭtus (Pușcariu 705; Candrea-Dens., 728; REW 3724; DAR); îngemere, vb. (înv., a geme), ar putea reproduce lat. ingĕmĕre; gemut, s. n. (geamăt).

gem, -út, a géme v. intr. (lat. gĕmo, gémere, it. gémere, pv. cat. sp. gemir, fr. geindre și gémir, pg. gemer). Scot niște slabe sunete de durere: rănitu nu plîngea, ci numaĭ gemea. Fig. Îs subjugat, îs supus străinuluĭ: a geme supt [!] jug. Îs foarte plin (ca ngr. gémo): curtea gemea de lume, hambaru gemea de grîŭ. V. bîhîĭ.

géme (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. gem, imperf. 3 sg. gemeá; conj. prez. 3 să geámă; part. gemút