Toate definitiile
FẮRĂ, conj., prep. I. 1. (Urmat de o propoziție circumstanțială de mod sau de un infinitiv care îi ține locul, are valoarea unei negații) A ascultat fără să răspundă nimic. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă sau de un infinitiv care îi ține locul) Deși nu..., cu toate că nu... Fără să fie desăvârșit, e mulțumitor. 2. (Reg.; după negație, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (Înv.; adverbial) Decât, (în) afară de...; exceptând pe... II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstanțiale de mod și atribute, conținând ideea de excludere) Lipsit de... Om fără necazuri. ♦ (În legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura, indicând cât lipsește până la o măsură deplină) Este ora zece fără cinci minute. ♦ (În operații aritmetice de scădere) Minus, mai puțin. Patru fără doi. 2. (Introduce complemente circumstanțiale sociative negative) Pot eu să trăiesc și fără tine. ♦ (Introduce complemente circumstanțiale instrumentale negative) A scos cuiele fără clește. – Lat. foras „afară”.
FĂRĂ adv. 1. (înv.) bez. (A dat tributul, ~ plocon.) 2. v. minus.
FĂRĂ conj. v. ci, dar, însă, numai.
fắră prep. – 1. Lipsit de. – 2. În afară de, fără a ține seama. – 3. (Conj.) Ci, dar. – Var. făr’. Mr. fără, megl. făr, fǫr, fară, istr. făr de. Lat. fŏrās (Pușcariu 581; Candrea-Dens., 549; REW 3431; DAR); cf. vegl. fure, it. fuora, fuori, prov. for(a)s, v. fr. fors, (fr. hors), sp. fuera, port. foras. Var. făr ar putea reprezenta lat. foris. Cf. și afară. – Intră în compunerea anumitor cuvinte, ca fărărelege, s. f. (nelegiuire), format pe baza sl. bezakonije; fărălegi, vb. (înv., a comite un sacrilegiu sau o nelegiuire).
TELEGRAFIE FĂRĂ FÍR s. v. radiotelegrafie.
fără prep. (lat. fŏras, afară [cu mișcare], d. *fŏra și fŏres, ușă, care corespunde cu vgr. thýra, got. daur, engl. door, germ. thor și thüre, vsl. dvorŭ [V. dveră, firidă, vornic]; it. fuori, fuora, afară: pv. foras, vfr. fuers, nfr. fors, hors, sp. fuera, pg. fora. V. afară). Lipsit de: plec fără tine, fără să-ĭ spun. Prematur, înainte de timp: a muri fără de vreme. Fără dor [!] și poate (V. dor 2). Fără (de) veste, subit, de odată: un atac fără (de) veste. Fără cît, fără numaĭ (Vechĭ, Trans.), de cît numaĭ, afară de: n´a adus nimic, fără cît (saŭ fără numaĭ) niște lemne, să nu te închinĭ nimănuĭ fără cît (saŭ fără numaĭ) Tatăluĭ. – Și fără de: numere soț orĭ fără de soț (păreche [!] orĭ nepăreche), om fără de lege (criminal). – Și făr´de: plec făr´de frică.
fără-de-lege f., pl. fără-de-legĭ. Crimă.
fắră prep.
*fắră de (înv.) prep.
fáră, fáre, s.f. (înv.) neam, ginte, națiune; soi.
fáră s. f. – Castă, rasă. – Mr. fară. Ngr. φαρα, cf. alb. farë (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg. fara (Berneker 279). Pare să provină din longob. fara (Pușcariu, Dacor., VII, 293; Giuglea, Dacor., II, 396; DAR), și a fost citat ca element v. germ. în rom., nejustificat, se pare, întrucît este vorba de un cuvînt împrumutat dintr-un idiom balcanic, în epocă recentă. În același timp, este cuvînt incert, întrebuințat de patru ori de Petru Maior, care folosește adesea cuvinte mr. (și acesta pare a fi cazul lui fară) și o dată într-un text popular din Hațeg, în care este posibil să fie o pătrundere a mr. După Mladenov 660, cuvîntul ar fi de origine tc.
fáră f., pl. e saŭ fărĭ (long. fara, neam; d. rom. vine bg. ngr. Epir fára, alb. fară, neam, soĭ). Hațeg. Neam, soĭ (răŭ).