Toate definitiile

fúrie (fúrii), s. f. – Mînie, violență. Lat. furia (XVIII). – Der. furios, adj., din fr. furieux; furibund, adj., din fr. furibond; înfuria, vb. (a mînia), pare der. modern de la furie, însă cunoaște o circulație populară destul de amplă.

FÚRIE, furii, s. f. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine; mânie nestăpânită; violență. ◊ Loc. adv. Cu furie = extrem de furios; cu putere mare, nestăvilită. ♦ Fig. (Rar) Dorință puternică, patimă, pornire nestăpânită. [Acc. și: furíe] – Din fr. furie, lat. furia.

FÚRIE s. înverşunare, mânie, (rar) înfuriere, (pop. şi fam.) năduf, (pop.) îndrăcire, năbădăi (pl.), obidă, oţăreală, oţărâre, (înv. şi reg.) scârbă, (reg.) năvârlii (pl.), pandalii (pl.), (înv.) toană, (fig.) turbare. (Un om plin de ~.)

FÚRIE s. v. copil.

FÚRIE s.f. 1. Mânie violentă, nestăpânită; violență. ♦ (Fig.; rar) Dorință, patimă. 2. Fiecare dintre cele trei divinități ale infernului, care, în credințele celor antici, chinuiau sufletele păcătoșilor. [Pron. -ri-e, gen. -iei. / < lat. furia, cf. fr. furie].

FÚRIE s. f. 1. mânie violentă, nestăpânită; violență. 2. (pl.) cele trei divinități ale infernului, care, în credințele anticilor, chinuiau sufletele păcătoșilor. (< fr. furie, lat. furia)

*fúrie f. (lat. Furia, una din cele treĭ divinitățĭ infernale și oribile la Romanĭ. V. furios, furoare). Mare mînie, furoare. Mare ardoare, mare avînt: furia ataculuĭ artileriiĭ. Fig. Femeĭe foarte rea și furioasă.

fúrie (-ri-e) s. f., art. fúria (-ri-a), g.-d. art. fúriei; pl. fúrii, art. fúriile (-ri-i-)