Toate definitiile

FRÍCĂ, (rar) frici, s. f. Stare de adâncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoșare. ◊ Loc. adj. Fără frică = neînfricat; curajos. ◊ Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temându-se. Fără (nici o) frică = cu curaj. Nici de frică = nicidecum, deloc, o dată cu capul. ◊ Expr. A băga (cuiva) frica în oase = a înfricoșa (pe cineva). A duce frica cuiva (sau a ceva) = a) a-i fi teamă de cineva sau de ceva; b) a-i fi teamă să nu i se întâmple cuiva ceva rău. A fi cu frica în spate (sau în sân) = a fi într-o continuă stare de neliniște, de teamă. A ști de frica cuiva = a asculta pe cineva, fiindu-i frică de el. – Cf. gr. phrikē.

FRÍCĂ s. 1. teamă, temere, (livr., fam. şi depr.) poltronerie, (franţuzism) aprehensiune, (rar) temut, (pop.) păsare, (înv. şi reg.) scârbă, (înv.) stideală, stidinţă, stidire, teamăt, temătură, temoare, (latinism înv.) timoare, (arg.) târşală, târşă. (Nu simţea nici un pic de ~.) 2. v. sperietură.

Frică ≠ îndrăzneală, neînfricare

frícă (fríci), s. f. – Teamă, spaimă. – Mr. megl. istr. frică. Ngr. φρίϰη (Murnu 26, Pascu, I, 193; DAR; Sandfeld 30; Rosetti, II, 67). Prezența sa în istr. arată că este un împrumut foarte vechi. Cf. și alb. firkë (Meyer 110). Der. fricos, adj. (care se teme, laș, sperios; înv., îngrozitor); înfrica, vb. (a speria, a înspăimînta); înfricoșetor, adj. (îngrozitor); neînfric(oș)at, adv. (imperturbabil, netulburat). – Din rom. provine rut. fryka.

frícă f., pl. ĭ (mgr. friki, d. vgr. phrike, d. phrisso, mă înfior; alb. frikă. D. rom. vine rut. frika). Teamă: mĭ-e frică de lup, să nu vie [!] lupu. Nicĭ de frică, în nicĭ un caz: nu-mĭ place nicĭ de frică. Frica păzește pepenăria (saŭ bostănăria), de frică multe facĭ și suferĭ, ca și cu paza pepenilor.

!frícă s. f., g.-d. art. frícii