Toate definitiile
FLÁCĂRĂ, flăcări, s. f. 1. Masă liberă de gaze care iese dintr-un corp solid sau dintr-un lichid aprins și care arde cu dezvoltare de căldură și de lumină; parte luminoasă mobilă care se înalță ca o limbă de foc dintr-un corp aprins; pară1, văpaie; flamă. ◊ Expr. A fi în flăcări = a arde puternic, a fi cuprins de flăcări. 2. Fig. Înflăcărare, pasiune; căldură; strălucire. [Pl. și: flacări, flacăre] – Lat. *flaccula (= facula).
FLÁCĂRĂ s. pară, văpaie, (livr.) flamă. (~ focului.)
FLÁCĂRĂ s. v. ardoare, avânt, elan, entuzi-asm, înflăcărare, înfocare, însufleţire, pasiune, patimă, pornire.
flácără s. f., g.-d. art. flắcării; pl. flắcări
FLÁCĂRĂ s. v. ardoare, avânt, elan, entuzi-asm, înflăcărare, înfocare, însufleţire, pasiune, patimă, pornire.
FLÁCĂRĂ, flăcări, s. f. 1. Masă liberă de gaze care iese dintr-un corp solid sau dintr-un lichid aprins și care arde cu dezvoltare de căldură și de lumină; parte luminoasă mobilă care se înalță ca o limbă de foc dintr-un corp aprins; pară1, văpaie; flamă. ◊ Expr. A fi în flăcări = a arde puternic, a fi cuprins de flăcări. 2. Fig. Înflăcărare, pasiune; căldură; strălucire. [Pl. și: flacări, flacăre] – Lat. *flaccula (= facula).
FLÁCĂRĂ s. pară, văpaie, (livr.) flamă. (~ focului.)
flácără f., pl. flacărĭ și flăcărĭ (rudă cu lat. flamma, flacără, și cu flagrare, a arde; vgr. phlóx, phlogós, flacără; germ. flackern, a pîlpîi ș. a.). Gaz luminos și ușor care ĭese din foc. Fig. Foc, ardoare, pasiune: flacăra dragosteĭ, genĭuluĭ. A fi în flăcărĭ, a arde: casa e în flăcărĭ.
flăcărá vb. I (reg., înv.) a arde cu flăcări, a se aprinde cu flăcări, a țâșni o flacără, a arunca flăcări.
flăcăréz v. intr. (d. flacără, ca și înflăcărez. Cp. cu germ. flackern, id.). Lit. Rar. Ard cu flacără.
flácără (-ắcări), s. f. Parte luminoasă care se înalță ca o limbă de foc dintr-un corp aprins, pară, văpaie. – Lat. facŭla, cu l expresiv, care însoțește adesea un f inițial, cf. flămând, și it. fiaccola < facula (Battisti, II, 1629), it. fieno < *flenum < fenum, it. fiòcina < lat. fuscina. Etimonul a fost general acceptat (Meyer 107; Pușcariu 620; REW 3137; Philippide, II, 659; Pascu, II, 85; DAR), dar se explică de obicei alterarea sa prin intermediul unei contaminări cu flamma sau cu *flacca. – Der. flăcărá, vb. (a arde, a scoate flăcări); flăcăríe, s. f. (vîlvătaie); flăcărós, adj. (rar, care scoate flăcări); înflăcărá, vb. (a aprinde, a arde, a înfierbânta). – [3415]
FLÁCĂRĂ s. v. ardoare, avânt, elan, entuzi-asm, înflăcărare, înfocare, însufleţire, pasiune, patimă, pornire.
FLÁCĂRĂ, flăcări, s. f. 1. Masă liberă de gaze care iese dintr-un corp solid sau dintr-un lichid aprins și care arde cu dezvoltare de căldură și de lumină; parte luminoasă mobilă care se înalță ca o limbă de foc dintr-un corp aprins; pară1, văpaie; flamă. ◊ Expr. A fi în flăcări = a arde puternic, a fi cuprins de flăcări. 2. Fig. Înflăcărare, pasiune; căldură; strălucire. [Pl. și: flacări, flacăre] – Lat. *flaccula (= facula).
FLÁCĂRĂ s. pară, văpaie, (livr.) flamă. (~ focului.)
flácără f., pl. flacărĭ și flăcărĭ (rudă cu lat. flamma, flacără, și cu flagrare, a arde; vgr. phlóx, phlogós, flacără; germ. flackern, a pîlpîi ș. a.). Gaz luminos și ușor care ĭese din foc. Fig. Foc, ardoare, pasiune: flacăra dragosteĭ, genĭuluĭ. A fi în flăcărĭ, a arde: casa e în flăcărĭ.