Toate definitiile

DISCRÉȚIE s. f. 1. Calitatea de a păstra o taină încredinÈ›ată. ◊ Expr. A păstra discreÈ›ia = a nu răspândi o È™tire, a nu divulga un secret încredinÈ›at. ♦ Rezervă în atitudine, reÈ›inere în vorbe È™i în fapte. 2. Fig. Calitatea de a nu atrage atenÈ›ia, de a nu È™oca (prin aspect). 3. (Fam.; în loc. adv. È™i expr.) La discreÈ›ie = cât pofteÈ™ti, cât vrei, fără nici o restricÈ›ie, din belÈ™ug. A fi (sau a ajunge, a rămâne, a pune, a lăsa) la discreÈ›ia cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) la bunul plac, la dispoziÈ›ia cuiva, supus puterii abuzive, capriciilor cuiva. [Var.: (înv.) discreÈ›iúne s. f.] – Din fr. discrétion, lat. discretio, -onis.

DISCRÉŢIE s. secret, tăcere. (A păstrat o ~ absolută asupra celor discutate.)

Discreţie ≠ indiscreţie

DISCRÉȚIE s.f. 1. ÃŽnsuÈ™irea de a fi discret. ◊ A păstra discreÈ›ie = a nu divulga o taină încredinÈ›ată. ♦ Rezervă, cumpătare, reÈ›inere (în purtări, în vorbe). 2. La discreÈ›ie = din belÈ™ug; a fi la discreÈ›ia (cuiva) = a fi la cheremul, la dispoziÈ›ia (cuiva). [Gen. -iei, var. discreÈ›iune s.f. / cf. fr. discrétion, it. discrezione, lat. discretio – discernământ, alegere].

DISCRÉȚIE s. f. 1. însușirea de a fi discret. ♦ a păstra ~ = a nu divulga o taină încredințată. 2. (fam.) la ~ = din belșug; la ă (cuiva) = la cheremul, la dispoziția (cuiva). (< fr. discrétion, lat. discretio)

* discreÈ›iúne f. (lat. discrétio, -ónis). Rezervă în vorbă È™i’n purtare. Bun plac, dispoziÈ›iune: toate bunătățile eraÅ­ la discreÈ›iunea luÄ­. A fi la discreÈ›iunea cuÄ­va, a depinde de el. – Și -éție. V. cherem.

discréție (-ți-e) s. f., art. discréția (-ți-a), g.-d. discréții, art. discréției