Toate definitiile

DETUNÁ, detun, vb. I. 1. Intranz. (La pers. 3) A face un zgomot ca al tunetului; a bubui; p. ext. a răsuna. ♦ Tranz. (Rar) A face să răsune. 2. Intranz. Fig. (Despre oameni) A-și manifesta mânia în mod zgomotos. 3. Intranz. și tranz. (La pers. 3) A trăsni. 4. Tranz. (Adesea fig.) A zdrobi, a nimici; a nărui. – Lat. detonare.

DETUNÁ vb. 1. v. bubui. 2. v. trăsni.

detuná (detún, detunát), vb. – 1. A fulgera, a cădea trăznetul^[1] pe un obiect. – 2. A dărîma, a nărui, a doborî. – 3. A exploda. Lat. detǒnāre (Pușcariu 530; Tiktin; Candrea; Scriban). REW 2609 crede că este vorba despre o formație neol., ceea ce nu este adevărat decît pentru ultimul sens al cuvîntului rom.; de altfel, este cuvînt tradițional și cu desăvîrșire popular. – Der. detunătură, s. f. (trăznet^[1]); detunător, adj. (bubuitor); detunător, s. n. (mecanism care provoacă explozia), din fr. détonateur. Cf. tuna și toponimul Detunata.

detún, a -á v. tr. (lat. detóno, -áre, d. tonare, a tuna). Trăsnesc, izbesc cu fulgeru: un brad detunat. Dobor, prăbușesc pin foc de pușcă: îl detuna cu pistolu (Sadov. VR. 1924, 1, 8). V. refl. Mă prăbușesc de lovitură: munțiĭ s’aŭ detunat. V. intr. (neol. după fr. détoner). Bubuĭ, explodez cu tunet: tunu detună.

detuná (a ~) (a bubui) vb., ind. prez. 3 detúnă