Toate definitiile
DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. (Despre oameni sau purtarea lor) Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru. Formație savantă din lat. dignus (modificat după lemn < lignum, semn < signum, etc.).
DEMN adj. 1. vrednic. (~ de luat în seamă.) 2. res-pectabil. (Un om ~; o purtare ~.) 3. mândru. (O ţinută ~.)
Demn ≠ nedemn
demn (démnă), adj. – 1. Vrednic, capabil de. – 2. Care impune respect. Lat. dignum (sec. XIX), adaptat rom. pe baza paralelismului signum › semn, lignum › lemn. – Der. (din lat. sau fr.) demnitar, s. m.; demnitate, s. f.; nedemn, adj. Formele dignitar, dignitate sînt înv. – V. îndemna.
DEMN, -Ă adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. Corect, respectabil; rezervat, grav. [< lat. dignus].
DEMN, -Ă adj. 1. vrednic de... ◊ capabil, destoinic. 2. care impune respect; corect, rezervat, grav. (< lat. dignus)
*demn, -ă adj. (lat. dignus, fr. digne, it. degno, pin infl. luĭ lemn, semn). Vrednic, care merită să fie în bine, fie în răŭ: demn de laudă, de ocară. Distins pin calitățĭ: un om demn. În conformitate cu, tot așa de bun orĭ de răŭ: fiŭ demn de tatăl luĭ. Adv. în mod demn.