Ultimele cuvinte cautate:
DefinitiiSinonimeAntonimeExtensie cautare direct din browser
DEXro - DEX Online - Dictionar Explicativ Roman
Caută

Toate sursele
Definitii
Sinonime
Antonime
Traducere

Roman - Englez - Dictionar Roman Englez
Englez - Roman Dictionar Englez Roman - Dictionar Englez Roman


A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z

Toate definitiile

ULÚCĂ, uluci, s. f. 1. Scândură groasă întrebuințată în construcții, mai ales la facerea gardurilor și a împrejmuirilor. 2. Gard din scânduri; zăplaz. – Probabil refăcut din uluce (pl. lui uluc).

ULUÍ, uluiesc, vb. IV. Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a uimi, a surprinde. ♦ Tranz. și refl. (Înv.) A (se) tulbura, a (se) buimăci, a (se) năuci. – Cf. rus. ulovit' „ a prinde, a surprinde”.

ULUIÁLĂ, uluieli, s. f. Faptul de a ului; starea omului uluit, uimit; uluire. Zăpăceală, buimăceală. – Ului + suf. -eală.

ULUÍRE, uluiri, s. f. Faptul de a ului; uimire, surprindere, uluială. Buimăceală, năuceală. – V. ului.

ULUÍT, -Ă, uluiți, -te, adj. Cuprins de o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; uimit, surprins. ♦ Năucit, buimăcit. – V. ului.

ULUITÓR, -OÁRE, uluitori, -oare, adj. Care uluiește; uimitor, surprinzător. ♦ Excepțional, extraordinar. [Pr.: -lu-i-] – Ului + suf. -tor.

UMÁN, -Ă, umani, -e, adj. 1. Care ține de om sau de omenire, privitor la om sau la omenire, caracteristic omului sau omenirii; omenesc (1). ◊ Geografie umană (sau antropologică) = antropogeografie. 2. (Adesea adverbial) Care are dragoste față de oameni, care simte compasiune față de suferințele lor; omenos, bun, sensibil. – Din lat. humanus.

UMANÍSM s. n. Mișcare socială și culturală apărută în apusul Europei în sec. XIV, ca expresie a luptei împotriva feudalismului și a învățăturii scolastice, care a promovat ideea încrederii în valoarea omului și a perfecționării sale, a militat pentru dezvoltarea liberă și multilaterală a personalității umane, pentru o cultură laică (în spiritul vechii culturi clasice) etc. ♦ P. gener. Atitudine de încredere în valoarea omului. – Din fr. humanisme, germ. Humanismus.

UMANÍST, -Ă, umaniști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept, partizan al umanismului. ♦ (La m.) Savant din sec. XVII, care studia operele antichității. 2. Adj. Care aparține umanismului, privitor la umanism, caracteristic umanismului; care este de domeniul culturii clasice; umanistic. 3. S. m. și f. Elev de liceu care urmează învățământul umanistic. – Din fr. humaniste.




UMANÍSTIC, -Ă, umanistici, -ce, adj. Umanist (2). ◊ Științe umanistice = grup de științe care pun accentul pe studiul limbilor, istorie, pe cultura clasică etc. Învățământ umanistic sau secție umanistică = formă (sau secție) de învățământ bazat pe studierea științelor umanistice. – Din germ. humanistisch.

UMANITÁR, -Ă, umanitari, -e, adj. Care urmărește, care se preocupă de binele omenirii, plin de umanitate, devotat umanității. – Din fr. humanitaire.

UMANITARÍSM s. n. Concepție, atitudine de înțelegere, de dragoste față de oameni și de omenire; umanitate (2). – Din fr. humanitarisme.

UMANITARÍST, -Ă, umanitariști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al umanitarismului. 2. Adj. Care aparține umanitarismului, privitor la umanitarism. – Din fr. humanitariste.

UMANITÁTE s. f. 1. Totalitatea oamenilor; omenire (1). ♦ Colectivitate de oameni. 2. Umanitarism. – Din lat. humanitas, -atis, fr. humanité.

UMANIZÁ, umanizez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) face mai uman, mai apropiat de oameni. 2. Tranz. A atribui animalelor, obiectelor, fenomenelor însușiri omenești. – Din fr. humaniser.

UMANIZÁRE s. f. Acțiune de a (se) umaniza și rezultatul ei. – V. umaniza.

UMANOÍD, -Ă, umanoizi, -de, adj., s. m. și f. (Livr.) (Ființă) cu aspect și caracter omenesc. – Din fr. humanoïde.

ÚMĂR, (1, 2, 3, 4) umeri, s. m., (5) umere, s. n. 1. S. m. Parte a corpului omenesc corespunzătoare articulației dintre mână și trunchi. ◊ Expr. Umăr la umăr = alături, unul lângă altul; împreună, uniți. A pune umărul = a ajuta efectiv la îndeplinirea unei acțiuni; a sprijini. A da (sau a ridica etc.) din umeri = a-și exprima nedumerirea, neștiința, indiferența etc. printr-un gest de ridicare a umerilor (1). A se uita la cineva (sau a privi pe cineva) peste umăr = a se uita la cineva disprețuitor, batjocoritor. (Pop.) A-și lua călcâiele (sau picioarele) de-a umeri = a fugi. A pune (cuiva ceva) pe umeri = a încărca, a împovăra (pe cineva) cu o vină. ♦ Parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă umărul (1). ♦ Fig. Culme a unui deal, a unui munte. 2. S. m. (În sintagma) Umărul obrazului (sau al feței) = partea proeminentă, osoasă din mijlocul obrazului; pomeți. 3. S. m. Partea bombată de lângă gâtul unui vas. ♦ Proeminență pe suprafața unui obiect, care servește ca reazem altui obiect. 4. S. m. Parte a jugului care se așază pe gâtul vitelor. 5. S. n. Umeraș. – Lat. humerus.

UMĂRÁR s. n. v. umerar.

UMBÉLĂ, umbele, s. f. Inflorescență în care pedunculii fiecărei floricele pornesc din același punct și se ridică la aceeași înălțime, ca pânza unei umbrele. – Din lat. umbella, fr. ombelle.

UMBELIFÉRĂ, umbelifere, s. f. (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, ale căror flori sunt dispuse în umbele; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. ◊ (Adjectival) Plantă umbeliferă. – După fr. ombellifère.

UMBELIFÓRM, -Ă, umbeliformi, -e, adj. Care are forma unei umbele. – După fr. ombelliforme.

UMBLÁ, úmblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci, a cotrobăi (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.: (înv. și pop.) îmblá vb. I.] – Lat. ambulare.

UMBLÁRE, umblări, s. f. Acțiunea de a umbla și rezultatul ei; deplasare, mers; cutreierare, colindare, umblat1. – V. umbla.

UMBLÁT1 s. n. Umblare. – V. umbla.

UMBLÁT2, -Ă, umblați, -te, adj. 1. (Despre drumuri) Pe care se circulă mult; care este frecventat, circulat. 2. (Despre oameni) Care a colindat prin multe locuri, a trăit și a văzut multe lucruri (acumulând o mare experiență de viață); călătorit, purtat2 (2). – V. umbla.

UMBLĂCÍT s. n. v. îmblătit.

UMBLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, umblăreți, -e, adj. (Fam., depr. sau ir.; despre oameni) Căruia îi place să umble mult, să se plimbe (fără rost), să hoinărească. – Umbla + suf. -ăreț.

UMBLĂTÓR, -OÁRE, umblători, -oare, adj., s. m., s. f. 1. Adj. (Rar) Care umblă. ◊ Pod umblător = bac. 2. S. m. Ostaș dintr-un corp de curieri pentru Polonia și Ucraina al domnilor moldoveni. 3. S. f. Compartiment dintr-o lucrare minieră subterană amenajat pentru circulația personalului. 4. S. f. (Pop.) Closet (rudimentar). – Umbla + suf. -ător.

UMBLĂTÚRĂ, umblături, s. f. (Pop.) Umblat1, mers; umblare. ♦ Fel de a umbla, de a duce picioarele în mers. – Umbla + suf. -ătură.

 <<   <    1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11    >   >> 
pagina 6 din 29

 
Programare si administrare site Web Activ  |  Copyright (C) 2004-2018 DEX online. Copierea definitiilor este permisa sub licenta GPL , cu conditia pastrarii acestei note | Termeni si conditii