Toate definitiile

OSTĂȘÍE s. f. (Înv.) 1. Serviciu de ostaș; militărie. 2. Oștire, armată. 3. Virtute ostășească, vitejie. – Ostaș + suf. -ie.

OSTĂȘÍME s. f. (Rar) Mulțime de ostași, armată; soldățime. – Ostaș + suf. -ime.

OSTEALGÍE, ostealgii, s. f. Durere de oase. [Pr.: -te-al-] – Din fr. ostéalgie.

OSTEÍTĂ, osteite, s. f. Boală care constă în inflamarea acută sau cronică a unui os. [Pr.: -te-i-] – Din fr. ostéite.

OSTENEÁLĂ, osteneli, s. f. (Înv. și pop.) 1. Starea celui ostenit; oboseală; istovire, extenuare. ◊ Expr. (A fi) rupt (sau frânt) de osteneală = (a fi) peste măsură de obosit, de istovit. 2. Muncă grea, obositoare, extenuantă; efort, trudă, strădanie. ◊ Expr. A-și da (toată) osteneala = a depune toate eforturile, a-și da toată silința, a se strădui. – Osteni + suf. -eală.

OSTENICIÓS, -OÁSĂ, ostenicioși, -oase, adj. (Înv. și reg.) Obositor, istovitor; anevoios, dificil. – Osteni + suf. -cios.

OSTENITÓR, -OÁRE, ostenitori, -oare, adj. (Înv. și pop.) 1. Obositor, istovitor; p. ext. greu, dificil. 2. (Adesea substantivat) Care muncește din greu, care se străduiește; muncitor, truditor. – Osteni + suf. -tor.

OROLOGERÍE, (2) orologerii, s. f. (Înv.) 1. Meseria ceasornicarului. 2. Ceasornicărie. – Din fr. horlogerie (după orologiu). Cf. it. orologeria.

OROLOGIÉR, orologieri, s. m. (Rar) Ceasornicar. [Pr.: -gi-er] – Orologiu + suf. -ar (după fr. horloger).

ORONÍMIC, oronimice, s. n. Denumire toponimică pentru formele de relief. – Din oronimie.

ORONIMÍE s. f. 1. Totalitatea numelor geografice (proprii și apelative) care desemnează formele de relief. 2. Ramură a toponimiei care se ocupă cu studiul formării și al evoluției numirilor referitoare la formele de relief. – Din fr. oronymie.

OROTÍP, orotipuri, s. n. (Tipogr.) Mașină de cules asemănătoare linotipului. – Din germ. Orotype.

ORPIMÉNT s. n. Pigment natural de arsen, de culoare galben-strălucitor, folosit ca vopsea în pictură. – Din fr. orpiment.

ORT¹, orți, s. m. (Înv. și pop.) Monedă de valoare mică, reprezentând a patra parte dintr-un leu vechi (sau dintr-un taler). ◊ Ortul starostesc (sau vătășesc) = taxă specială în Moldova (sau, respectiv, în Țara Românească) plătită unui staroste pentru vinul adus la vânzare în târguri. ◊ Expr. (Fam.) A(-și) da ortul popii = a muri. Tot doi bani (sau lei) și un ort = totuna, la fel de neînsemnat. – Din pol. ort, germ. Ort.

ORT², orturi, s. n. (Reg.) Locul de muncă al minerilor într-o mină; abataj. – Din germ. Ort.

ORTÁ, ortale, s. f. (Înv.) 1. Unitate militară corespunzătoare unui regiment; (în armata turcească) regiment de ieniceri. 2. Trupă, ceată, bandă; grupare. – Din tc. orta.

ORTÁC, ortaci, s. m. (Reg.) Tovarăș (de drum, de muncă etc.); camarad; p. ext. prieten. ♦ (Glumeț) Iubit, drăguț. ♦ Asociat, părtaș. – Din scr. ortak.

ORTĂCÍ, ortăcesc, vb. IV. Refl. recipr. (Reg.) A lega tovărășie cu cineva; a se întovărăși, a se asocia. – Din ortac.

ORTĂCÍE, ortăcii, s. f. (Reg.) Tovărășie, asociere, prietenie. – Ortac + suf. -ie.

ÓRTIC, ortice, adj. (În sintagma) Triunghi ortic = triunghi ale cărui vârfuri sunt punctele de intersecție ale înălțimilor cu laturile opuse vârfurilor triunghiului din care sunt coborâte. – Din fr. orthique.

ORTICÓN, orticoane, s. n. Tub de luat vederi în camerele de televiziune; orticonoscop. – Din germ. Orthikon.

ORTICONOSCÓP, orticonoscoape, s. n. (Tehn.) Orticon. – Din fr. orthiconoscope.

ORTO- Element de compunere care înseamnă „drept”, „conform cu”, „corect” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. ortho-.

ORTOCÉNTRIC, -Ă, ortocentrici, -ce, adj. (Despre tetraedre) Care are un ortocentru. – Ortocentru + suf. -ic.

ORTOCÉNTRU, ortocentre, s. n. Punctul de întâlnire a înălțimilor unui triunghi; punctul de întâlnire a înălțimilor unui tetraedru cu muchiile opuse perpendiculare. – Din fr. orthocentre.

ORTOCÉRAS, ortocerași, s. m. Moluscă din mările primare, cu cochilie conică dreaptă împărțită în cămăruțe. – Din fr. orthoceras.

ORTOCLÁZ s. n. (Min.) Ortoză. – Din fr. orthoclase.

ORTOCROMATÍSM s. n. Caracteristică a emulsiilor sau a materialelor fotografice de a fi ortocromatice. – Din fr. orthochromatisme.

ORTODIAGONÁL, -Ă, ortodiagonali, -e, adj. (Despre o figură geometrică) Ale cărei diagonale se intersectează sub un unghi drept. [Pr.: -di-a-] – Din germ. Orthodiagonale.

ORTODIAGRAFÍE, ortodiagrafii, s. f. Formă de reproducere cu ajutorul razelor Roentgen, care scoate în evidență conturul exterior și mărimea organelor interne. [Pr.: -di-a-] – Din fr. orthodiagraphie.