Toate definitiile

MANÚBRIU, manubrii, s. n. 1. (Zool.) Formație tubulară a corpului meduzelor, unde se află orificiul buco-anal. 2. Structură anatomică în formă de mâner. – Din fr., lat. manubrium.

MANUFACTURÁ, manufacturez, vb. I. Tranz. (Rar) A fabrica obiecte de manufactură. – Din fr. manufacturer.

MANUFACTÚRĂ, manufacturi, s. f. 1. Formă de producție premergătoare marii industrii, caracterizată prin predominarea muncii manuale, prin diviziunea amănunțită a muncii în cadrul atelierului și prin reunirea muncitorilor și a meșterilor în ateliere sub conducerea patronului. 2. Întreprindere industrială în care predomină munca manuală, în care un rol important îl au abilitatea și talentul lucrătorului și care este destinată în special producerii unor bunuri de larg consum. Manufacturi de porțelan. 3. Produse ale industriei textile; țesături. Magazin de manufactură. – Din fr. manufacture. Cf. germ. Manufaktur.

MANUFACTURÁRE, manufacturări, s. f. Acțiunea de a manufactura și rezultatul ei. – V. manufactura.

MANUFACTURIÉR, -Ă, manufacturieri, -e, adj., s. m. 1. Adj. Care ține de manufactură, privitor la manufactură, producător de manufactură. 2. (Astăzi rar) Patron al unei manufacturi (2), lucrător într-o întreprindere de manufactură. [Pr.: -ri-er] – Din fr. manufacturier.

MANUSCRÍPT s. n. v. manuscris.

MANUSCRÍS, -Ă, manuscriși, -se, s. n., adj. 1. S. n. Text scris de mână sau, p. ext., dactilografiat. ◊ Loc. adj. și adv. În manuscris = (încă) netipărit. 2. Adj. (Despre texte, lucrări) Scris cu mâna sau, p. ext., dactilografiat. [Var.: (înv.) manuscrípt s. n.] – Din lat. manuscriptus (după scris).

MANUTÁNȚĂ, manutanțe, 1. Subunitate în cadrul armatei care se ocupă cu depozitarea cerealelor panificabile și care este dotată cu instalațiile și utilajul necesar fabricării pâinii pentru militari. 2. Operație de deplasare (uneori de cântărire, măsurare, ambalare) a materialelor, produselor, deșeurilor etc. în interiorul unei fabrici, al unui depozit etc. [Var.: manutențiúne s. f.] – Din fr. manutention.

MANUTENȚIÚNE s. f. v. manutanță.

MAÓRI s. m. pl. Populație băștinașă din Noua Zeelandă. – Din fr. Maori[s].

MAPAMÓND, mapamonduri, s. n. Planisferă, planiglob (terestru). – Din it. mappamondo.

MÁPĂ², mape, s. f. (Astăzi rar) Hartă geografică. – Din lat. mappa, fr. mappe.

MÁPĂ¹, mape, s. f. 1. Obiect de birou făcut din carton, din pânză, din piele etc., uneori acoperit cu hârtie sugativă, în care se țin hârtii, foi volante etc.; dosar special în care se păstrează hârtii, desene, acte etc.; copertă de protecție în care se ține o carte, un mecanism etc. 2. Servietă (plată), de obicei cu mai multe despărțituri. ♦ Plic gros, în interiorul căruia sunt 10-12 plicuri mai mici, împreună cu hârtia de scris necesară. – Din germ. Mappe.

MAQUÍS s. n. 1. Formație vegetală deasă, compusă din tufișuri și din arbuști veșnic verzi, caracteristică unor regiuni mediteraneene. 2. Mișcare a partizanilor francezi din timpul celui de-al doilea război mondial. [Scris și: machi. – Pr.: machí]

MAQUISÁRD, -Ă, maquisarzi, -de, s. m. și f. Luptător din maquis (2). [Scris și: machisard. – Pr.: machisárd] – Din fr. maquisard.

MARABÚ s. m. I. 1. Pasăre exotică asemănătoare cu barza, cu pene albe strălucitoare (Leptoptilus crumeniferus); p. restr. pana sau penele acestei păsări, folosite ca podoabă; p. ext. podoabă formată din diferite pene (sau din fulgi) de pasăre (viu colorate), înșirate pe ață. 2. Fir de mătase pentru bătătură, alcătuit din mai multe fire sucite la un loc, care, prin prelucrare, au căpătat aspect de fulgi. II. 1. Membru al unui ordin religios musulman medieval din nordul Africii, care ducea viață de ascet și era venerat ca sfânt. 2. Moschee mică în care slujea un marabu (II 1). [Var.: marabút s. m.] – Din fr. marabout.

MARABÚT s. m. v. marabu.

MARACÁS, maracase, s. n. Instrument muzical de percuție sud-american, construit dintr-o nucă de cocos care conține grăunțe și nisip. – Din sp. maracas.

MARAFÉT, marafeturi, s. n. 1. (Pop. și fam.; la pl.) Fasoane, mofturi; nazuri; fițe. 2. (Pop. și fam.; mai ales la pl.) Podoabă (pretențioasă). ♦ Lucru mărunt, fleac. 3. (Înv.) Meșteșug, dibăcie; iscusință, pricepere, măiestrie. ♦ Procedeu, mijloc; p. ext. truc, tertip; înșelătorie, artificiu. – Din ngr. maraféti.

MARÁMĂ, marame, s. f. Fâșie lungă de voal fin, cu care își acoperă capul femeile de la țară când se îmbracă în costum național (lăsând capetele să atârne până aproape de pământ); ștergar (2). [Var.: mahrámă s. f.] – Din tc. mahrama.

MARAMUREȘEÁN, -Ă, maramureșeni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Maramureșului sau este originară de acolo; moroșan. 2. Adj. Care aparține Maramureșului sau maramureșenilor (1), privitor la Maramureș sau la maramureșeni, originar din Maramureș. – Maramureș (n. pr.) + suf. -ean.

MARAMUREȘEÁNCĂ, maramureșence, s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Maramureșului sau care este originară de acolo. – Maramureșean + suf. -că.

MARANGÓZ, marangozi, s. m. Dulgher specializat în prelucrarea lemnăriei navelor sau a unor ambarcații. – Din tc. marangoz.

MARASCHÍNO s. n. Lichior de vișine sau de cireșe amare. – Din it. maraschino.

MARÁSM s. n. (Livr.) Stare de epuizare fizică sau de decădere morală. – Din fr. marasme, ngr. marasmós, germ. Marasmus.

MARATÓN, maratoane, s. n. Cursă atletică desfășurată pe o lungime de circa 42 km. [Pl. și maratonuri] – Din fr. marathon.

MARATONÍST, maratoniști, s. m. Atlet specializat în probele de maraton. – Maraton + suf. -ist.

MARÁZ s. m. v. măraz.

MARC s. n. Pastă obținută prin prelucrarea fructelor și a legumelor și folosită ca materie primă în industria alimentară. – Din fr. marc.

MARCÁ, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face, a aplica un semn caracteristic pe un obiect, pe un animal etc., pentru a-l deosebi de altele. ♦ A imprima, pe un obiect de metal prețios, semnul oficial care îi garantează calitatea și autenticitatea. 2. Fig. A constitui o notă specifică, o trăsătură caracteristică; a reprezenta, a ilustra. ♦ A scoate în evidență, a releva, a sublinia; a manifesta. ♦ A constitui o dovadă; a indica, a dovedi. 3. A delimita un teren, o suprafață etc. prin linii, semne; a însemna. 4. (Sport) A obține unul sau mai multe puncte într-o competiție, într-un joc; a înscrie. ♦ A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă, pentru a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive, sau să marcheze (4). – Din germ. markieren, fr. marquer.