Toate definitiile
URETEROGRAFÍE, uretetografii, s. f. (Med.) Explorare radiologică a ureterelor. – Din fr. urétéreographie.
URETRÁL, -Ă, uretrali, -e, adj. Care aparține uretrului, privitor la uretru. – Din fr. urétral.
URÉTRĂ s. f. v. uretru.
URETRÍTĂ, uretrite, s. f. Boală care constă în inflamarea mucoasei uretrului. – Din fr. urétrite.
URETROSCÓP, uretroscoape, s. n. Instrument care servește la examinarea mucoasei uretrale. – Din fr. urétroscope.
URETROSCOPÍE, uretroscopii, s. f. (Med.) Explorare endoscopică a uretrei. – Din fr. urétroscopie.
URÉTRU, uretre, s. n. Canal membranos prin care circulă urina de la vezica urinară la exterior. [Var.: urétră s. f.] – Din fr. urètre.
URGÉNT, -Ă, urgenți, -te, adj. (Adesea adverbial) Care necesită o rezolvare imediată, care nu admite amânare; grabnic. ♦ Spec. (Despre telegrame) Care este expediat cu precădere pentru a sosi mai repede. – Din fr. urgent, lat. urgens, -ntis.
URGENTÁ, urgentez, vb. I. Tranz. A accelera, a grăbi mersul unei lucrări, al unei acțiuni, rezolvarea unei probleme etc. – Din urgent.
URGENTÁRE, urgentări, s. f. Acțiunea de a urgenta și rezultatul ei. – V. urgenta.
URGÉNȚĂ, urgențe, s. f. Însușirea, caracterul a ceea ce este urgent; situație care necesită o rezolvare urgentă; necesitate de a rezolva imediat o problemă. ◊ Loc. adv. De urgență = imediat, numaidecât, repede, fără întârziere. – Din fr. urgence.
URGÍE, urgii, s. f. (Pop.) 1. Nenorocire mare care se abate asupra cuiva sau a ceva. ◊ Loc. adj. De urgie = aducător de nenorocire. ♦ Dezlănțuire violentă de forțe ale naturii; prăpăd. 2. Comportare, faptă, manifestare de om dușmănos, furios etc.; ură, furie. – Lat. orgia.
URGISÍ, urgisesc, vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A provoca cuiva mari neplăceri, nedreptăți, persecuții. 2. Refl. (Înv.) A se mânia, a se înfuria. – Din ngr. orghízome (după urgie).
URGISÍRE, urgisiri, s. f. (Înv. și pop.) Acțiunea de a (se) urgisi și rezultatul ei. – V. urgisi.
URGISÍT, -Ă, urgisiți, -te, adj. 1. (Pop.) Care are de îndurat mari neplăceri, necazuri, persecuții. ♦ (Despre obiecte) Aruncat, părăsit, desconsiderat. 2. (Înv.; adesea substantival) Nesuferit, rău, afurisit. ♦ Blestemat; necurat. – V. urgisi.
URIÁȘ, -Ă, uriași, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Personaj din basme închipuit sub formă de om de proporții extraordinare, supranaturale. 2. S. m. și f. Persoană foarte înaltă și robustă. ♦ Fig. Personalitate cu merite excepționale într-un anumit domeniu; titan, gigant; colos. 3. Adj. De proporții care depășesc cu mult proporția obișnuită, medie; enorm, colosal, gigantic. [Pr.: -ri-aș] – Din magh. óriás.
ÚRIC1 adj. (În sintagma) Acid uric = acid organic natural care se găsește în sânge și în urină, rezultat din arderea proteinelor în procesul metabolic. – Din fr. urique.
URÍC2, urice, s. n. 1. (În evul mediu, în Moldova și în Maramureș) Moșie boierească sau mănăstirească care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate. 2. Act de privilegiu acordat unui uric2 (1); act de proprietate veșnică sau de donație acordat cuiva în trecut; p. gener. document, act; hrisov, zapis. [Acc. și: úric] – Din magh. örök.
URICÁR, uricari, s. m. 1. Persoană însărcinată să redacteze urice (2) în cancelariile domnești; logofăt, pisar. 2. Colecție de documente vechi. – Uric2 + suf. -ar.
URICEMÍE, uricemii, s. f. Creștere patologică a cantității de acid uric din sânge. – Din fr. uricémie.
URICIÓS, -OÁSĂ adj. v. urâcios.
URICIÚNE s. f. v. urâciune.
URINÁ, urinez, vb. I. Intranz. A elimina urina din vezica urinară. – Din fr. uriner.
URINÁL, urinale, s. n. Vas plat de sticlă sau de material plastic prevăzut cu un gât, care permite bărbaților bolnavi să urineze fără să se ridice din pat. – Din fr. urinal.
URINÁR, -Ă, urinari, -e, adj. Care aparține organelor de secretare a urinei, privitor la aceste organe; care are funcția de a forma, de a filtra, de a transporta și de a evacua din organism urina. – Din fr. urinaire.
URINÁRE, urinări, s. f. Acțiunea de a urina și rezultatul ei. – V. urina.
URÍNĂ, urine, s. f. Lichid secretat de rinichi, depozitat în vezica urinară și eliminat din organism prin uretru. – Din fr. urine, lat. urina.
URINIFÉR, -Ă, uriniferi, -e, adj. Privitor la urină sau la organele urinare, care aparține urinei sau organelor urinare; de urină. – Din fr. urinifère.
URINÓS, -OÁSĂ, urinoși, -oase, adj. De urină, referitor la urină. – Din fr. urineux.
URÎ, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un puternic sentiment de antipatie, de dușmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suferi pe cineva sau ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A i se urî cu viața = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere).