Toate definitiile
OBVERSIÚNE, obversiuni, s. f. Operație logică prin care dintr-o judecată, prin schimbarea calității și înlocuirea predicatului cu contradictoriul său, obținem o nouă judecată echivalentă cu prima. [Pr.: -si-u-] – Din fr. obversion.
OGLÍNDĂ, oglinzi, s. f. 1. Un obiect cu o suprafață netedă și lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o față cu un strat metalic și având proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor. 2. P. anal. (De obicei urmat de determinări) Suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape), care are proprietatea de a reflecta lumina. 3. Fig. Ceea ce înfățișează, reprezintă, simbolizează ceva; icoană, imagine, tablou. 4. (În sintagma) Oglinda laptelui (sau ugerului) = porțiune de piele, netedă și lucioasă, la femelele bovinelor și ale altor animale, în dreptul perineului și al feselor, în care sensul firelor de păr este îndreptat de jos în sus. 5. (Geol.; în sintagmele) Oglindă de falie (sau de fricțiune, de alunecare) = suprafață lustruită în roci, care ia naștere prin frecarea acestora sub acțiunea mișcărilor tectonice. – Din oglindi (derivat regresiv).
OSTENTATÍV, -Ă, ostentativi, -e, adj. Făcut cu intenția de a pune ceva în evidență, de a impresiona, de a provoca; demonstrativ, provocator, ostentatoriu. – Din it. ostentativo, germ. ostentativ.
OSTENTÁȚIE, ostentații, s. f. Punere în valoare în mod provocator a unei însușiri; prezentare demonstrativă, etalare pretențioasă a ceva. ◊ Loc. adv. Cu ostentație = în mod demonstrativ, ostentativ. [Var.: ostentațiune s. f.] – Din fr. ostentation, lat. ostentatio, -onis.
OSTENTAȚIÚNE s. f. v. ostentație.
ODÁTĂ adv., adj. invar. 1. Adv. Într-un timp nedeterminat, cândva; a) (în legătură cu verbe la trecut) odinioară, mai de mult; b) (în legătură cu verbe la viitor sau cu valoare de viitor) de acum înainte, într-o bună zi, cândva. ◊ Expr. Odată și odată = a) de mult de tot, de foarte multă vreme; b) într-o bună zi, cândva, mai curând sau mai târziu. 2. Adv. (Pop.) Îndată, imediat; fără întârziere, brusc; deodată. 3. Adv. În sfârșit, în cele din urmă. 4. Adj. invar. În toată puterea cuvântului, întreg; p. ext. foarte reușit, foarte bun, excelent. – O3 + dată.
OCTOÍH, octoihuri, s. n. Carte bisericească destinată cultului ortodox în care sunt cuprinse cântările din fiecare zi a săptămânii (cântate succesiv pe opt glasuri); fiecare dintre cântările cuprinse în această carte. [Acc. și: octóih. – Var.: ohtoíc s. n.] – Din sl. octoihŭ.
OCTOFÓR, octofori, s. m. (În antichitate) Purtător de litieră. – Din lat. octophoros.
OBNUBILÁRE, obnubilări, s. f. (Rar) Acțiunea de a se obnubila și rezultatul ei. ♦ Stare de întunecare parțială a cunoștinței, stare generală proastă, cauzată de unele boli ale sistemului nervos sau cardiovascular; obnubilație. – V. obnubila.
OBSTINÁȚIE, obstinații, s. f. (Livr.) Încăpățânare, îndărătnicie. – Din lat. obstinatio, fr. obstination.
OXIDÁRE, oxidări, s. f. Acțiunea de a (se) oxida și rezultatul ei; oxidație. – V. oxida.
ODORÓB, odoroabe, s. n. (Reg.) Coș de nuiele în forma unui trunchi de con, fără fund, care servește la pescuit. – Din rus. udoroba „oală spartă”.
ODRÁSLĂ, odrasle, s. f. 1. Copil, descendent, urmaș; progenitură. ♦ (La animale) Pui, prăsilă. 2. (Înv. și pop.) Ramură tânără, lăstar, mlădiță, vlăstar. – Din sl. otraslŭ, odraslŭ.
ORÁNJ adj. invar., s. n. (Livr.) Portocaliu. – Din fr. orange.
OLMÁZ, olmazuri, s. n. (Înv.) Diamant de culoare trandafirie. – Cf. ucr., rus. almaz.
ORNAMÉNT, ornamente, s. n. 1. Detaliu sau obiect adăugat la un ansamblu pentru a-l înfrumuseța; accesoriu, element decorativ folosit în artele plastice, în arhitectură, în tipografie pentru a întregi o compoziție și a-i reliefa semnificația. ◊ Loc. adj. De ornament = decorativ, ornamental. ♦ (Rar) Distincție, însemn, decorație. 2. Notă sau grup de note muzicale care se adaugă la o melodie, pentru a-i reliefa conturul, pentru a-i împodobi linia melodică; semnul muzical corespunzător. – Din fr. ornement, it. ornamento, lat. ornamentum.
OPRÓBRIU s. n. (Livr.) Dispreț, dezaprobare prin care societatea condamnă fapte socotite nedemne sau oameni care săvârșesc astfel de fapte. – Din fr. opprobre, lat. opprobrium.
OBTURATÓR, obturatoare, s. n. Dispozitiv utilizat în scopul micșorării secțiunii de trecere a unui material fluid sau pulverulent, a unui fascicul de lumină printr-o deschidere etc. ◊ Obturator fotografic = dispozitiv mecanic montat pe un aparat fotografic, având drept scop să oprească sau să permită căderea luminii pe placa sau pe filmul fotografic. – Din fr. obturateur.
ORDINARIÁT, ordinariate, s. n. (Înv.) Organ administrativ care conducea o episcopie catolică; consistoriu. – Din lat. ordinariatus, fr. ordinariat.
ORBÁLȚ, (1) orbalțuri, s. n., (2) orbalți, s. m. (Înv. și pop.) 1. S. n. Erizipel, brâncă. 2. S. m. Numele a două plante erbacee întrebuințate în medicina populară: a) plantă veninoasă, cu tulpina subțire, cu frunze mari și flori mici, albe-gălbui (Actaea spicata); b) silnică. – Din magh. orbánc.
ONCOLOGÍE s. f. Ramură a medicinei care se ocupă cu studierea tumorilor și a mijloacelor de prevenire, depistare și de tratament a cancerului. – Din it. oncologia.
OCROTITÓR, -OÁRE, ocrotitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care ocrotește, apără, protejează, ajută; protector. – Ocroti + suf. -tor.
OCEÁN, oceane, s. n. Vastă întindere de apă sărată de pe suprafața globului, delimitată de continente. ◊ Oceanul planetar (sau mondial) = totalitatea oceanelor și a mărilor, cu legătură între ele, formând o singură masă lichidă. ♦ Fig. Întindere nemărginită, noian, imensitate; mulțime nemărginită. – Din lat. oceanus, germ. Ozean, fr. océan.
OPT, (1) num. card., (2) opturi, s. n. 1. Num. card. Numărul care în numărătoare are locul între șapte și nouă. ◊ (Adjectival) Copilul are opt ani. ◊ (Substantivat) Mănâncă cât opt. (Cu valoare de num. ord.) Etajul opt. ◊ (Precedat de „câte”, formează num. distributiv) Merg în rând câte opt. 2. S. n. Semn grafic care reprezintă numărul opt (1); p. ext. desen, figură în forma acestui semn. ♦ Nota opt. ♦ (Art.) Numele unui dans popular. – Lat. octo.
OMÁG s. m. Gen de plante erbacee din familia ranunculaceelor, otrăvitoare, cu flori albastre-violacee sau galbene, întrebuințate în medicină datorită unui alcaloid pe care îl conține rizomul (Aconitum); plantă din acest gen. – Din sl. omĕgŭ.
ORDINATÓR, ordinatoare, s. n. Calculator numeric universal, compus dintr-un număr variabil de unități specializate și comandate de același program înregistrat, care permite efectuarea unor operații aritmetice și logice fără intervenția omului în timpul lucrului și rezolvă probleme de calcul științific, de gestiune a întreprinderilor comerciale sau industriale etc. ◊ Ordinator familial = computer familial. – Din fr. ordinateur.
OBSTÉTRIC, -Ă, obstetrici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține obstetricii, privitor la obstetrică, de obstetrică; obstetrical. 2. S. f. Ramură a chirurgiei care se ocupă cu fiziologia și patologia sarcinii și a nașterii, precum și cu asistența în timpul nașterii și în perioada de lăuzie. – Din fr. obstétrique.
OBIÉCT, obiecte, s. n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. ◊ Obiect al muncii = lucru sau complex de lucruri asupra cărora acționează omul în cadrul procesului de producție, direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului. ◊ Loc. adj. și adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagații inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce se află în afara eului; lucru care afectează simțurile noastre sau asupra căruia se îndreaptă gândirea noastră. ♦ Conținutul asupra căruia se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie. 4. Scop, țintă, țel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.
ÓBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° cu o altă dreaptă sau cu un plan. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.
ORGANDÍ s. n. Țesătură de bumbac sau de in, subțire, transparentă și foarte apretată, din care se confecționează obiecte de îmbrăcăminte pentru femei și copii, perdele etc. [Var.: organdín, organtín s. n.] – Din fr. organdi, germ. Organdin.