H s.m. invar. A zecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă laringală, velară sau palatală (2)). ♢ Ora H = oră secretă, legată de momentul în care trupele pornesc la atac; moment stabilit pentru începerea unei acţiuni. [Pr.: ha].
HA interj. 1. Exclamaţie care exprimă: surprindere; mulţumire; satisfacţie (răutăcioasă). 2. (Fam.) Poftim? ce? cum? ♦ Nu-i aşa? n-am dreptate? 3. (Repetat) Cuvânt care imită râsul în hohote. – Onomatopee.
HA interj. 1) (se foloseşte pentru a exprima surprindere, mirare, satisfacţie, indignare, ironie etc.). 2) fam. (se foloseşte când interlocutorul n-a auzit bine s-au n-a înţeles cele spuse) Poftim?; ce-ai spus? 3) (se foloseşte repetat pentru a reda râsul în hohote). /Onomat.
HABÁN, -Ă, habani, -e, s.m. şi f. Membru al unei secte baptiste ai cărei adepţi au emigrat şi în Transilvania în secolul al XVI-lea. – Din germ. Habaner.
HABÁNĂ adj.f. (În sintagma) Ceramică habană = tip de ceramică fină, smălţuită, cu fond alb, ornamentată cu motive cinegetice, realizată de olarii din Transilvania în sec. al XVII-lea. – Et. nec.
HABANÉRĂ, habanere, s.f. Numele unui dans popular de origine cubaneză, cu mişcare moderată şi figuri ritmice caracteristice; melodie după care se execută acest dans. – Din sp., fr. habanera.
HABANÉR//Ă ~e f. mai ales art. 1) Dans popular de origine cubaneză executat într-un tempo moderat şi cu figuri ritmice. 2) Melodie după care se execută acest dans. /<sp. habanera
HABÁR s.n. 1. (În expr.) A nu avea habar (de sau despre ceva) = a) a nu şti nimic, a nu avea nici o idee despre ceva; b) a nu-şi face griji, a nu-i păsa de ceva. 2. (Reg.; în expr.) Cum (ţi-)e habarul? = cum (îţi) merge? cum stau lucrurile? – Din tc. haber, „veste, informaţie“.
HABÁR n. : A nu avea ~ a nu şti absolut nimic; a nu avea idee. ~ de grijă a nu-i păsa; a nu-şi face griji. /<turc. haber, habar
HABÁRNI//C ~ci m. reg. Persoană care ia mită. /<ucr. habarnik
HÁBĂ f. pop. : O ~ (de vreme) un anumit timp. De la o ~ (de vreme) de la un anumit timp încoace. /Orig. nec.
HÁBEAS CÓRPUS s.n. (În legislaţia unor ţări) Drept care garantează libertatea individuală şi protejează împotriva arestării arbitrare, permiţând arestatului să ceară prin avocatul său să compară în faţa unui magistrat care urmează să decidă asupra legalităţii arestării. [Pr.: há-be-as cór-pus] – Expr. lat.
HABITÁCLU, habitacle (habitacluri), s.n. 1. Locaş special al busolei pe o navă; suport nemagnetic al busolei marine. ♦ Calotă de alamă care acoperă busola. 2. Spaţiu amenajat într-un automobil, într-o aeronavă etc. (pentru echipaj, călători, poştă etc.). – Din fr. habitacle.
HABITÁCL//U ~e n. Spaţiu amenajat pe o aeronavă pentru echipaj, călători, poştă etc. /<fr. habitacle
HABITÁT, habitate, s.n. Suprafaţă locuită de o populaţie, de o specie de plante sau de animale; biotop. – Din fr. habitat.
HABITÁT ~e n. 1) Teritoriu locuit (de oameni, de animale, de plante) împreună cu mediul de viaţă înconjurător. 2) Ansamblul condiţiilor de trai, de locuit (pentru oameni). /<fr. habitat
HABITÁŢI//E ~i f. Drept de a locui într-o casă care aparţine altuia. /<fr. habitation, lat. habitatio, ~onis
HABITUÁL, -Ă, habituali, -e, adj. (Rar) Obişnuit, frecvent. [Pr.: -tu-al] – Din fr. habituel.
HABITUÁL ~ă (~i, ~e) Care este obişnuit; frecvent. /<fr. habituel
HABITÚDINE, habitudini, s.f. (Livr.) Obişnuinţă, deprindere, obicei. – Din lat. habitudo, -inis, fr. habitude.
HABITÚDIN//E ~i f. livr. Însuşire dobândită cu timpul prin practică şi devenită trăsătură caracteristică; obicei; obişnuinţă; deprindere. /<lat. habitudo, ~inis, fr. habitude
HÁBITUS s.n. 1. Aspect fizic exterior al unui individ, capabil să prezinte indicaţii asupra stării de sănătate a individului respectiv. 2. Aspect exterior specific pe care îl capătă cristalele prin dezvoltarea diferită a feţelor. – Cuv. lat.
HÁBITUS n. 1) med. Aspect fizic exterior al unei persoane (în raport cu starea de sănătate sau de boală). 2) min. Aspect caracteristic al unui cristal (în dezvoltarea diferită a feţelor). 3) Înfăţişarea, aspectul unei plante. /Cuv. lat.
HABÓCA s.f. (Reg.; în loc. adv.) Cu haboca = cu sila, cu forţa. – Et. nec.
HABÓTNIC, -Ă, habotnici, -ce, adj., s.m. şi f. (Persoană) care respectă cu scrupulozitate exagerată prescripţiile religiei; bigot. – Din rus. habadnik „membru al sectei religioase evreieşti «Habad»“.
HABÓTNI//C ~că (~ci, ~ce) şi substantival pop. (despre persoane) Care respectă cu stricteţe prescripţiile religiei; cuprins de o pasiune excesivă pentru respectarea prescripţiilor religioase; bigot; bisericos. /<rus. habotnik
HABOTNICÍE, habotnicii, s.f. Faptul de a fi habotnic; purtare sau deprindere de habotnic; zel exagerat pentru respectarea ritualurilor religiei; bigotism. – Habotnic + suf. -ie.
HABOTNICÍE f. Comportare de habotnic; bigotism. /habotnic + suf. ~ie
HABSBÚRGIC, -Ă, habsburgici, -ce, adj. Al dinastiei Habsburg sau al Imperiului Austro-Ungar condus de împăraţii din dinastia Habsburg, privitor la această dinastie sau la acest Imperiu. – Habsburg (n. pr.) + suf. -ic.
HAC1, (2) hacuri, s.n. 1. (În expr.) A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac = a găsi modalitatea, sistemul de a învinge, de a face inofensiv pe cineva sau ceva care supără, care provoacă nemulţumiri. 2. (Înv.) Salariu, leafă. – Din tc. hak.
