Toate definitiile
HAGIOGRAFÍE s. f. Ramură a teologiei care se ocupă cu viețile sfinților; hagiologie. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. hagiographie.
HAGIOLÓGIC, -Ă, hagiologici, -ce, adj. Hagiografic. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. hagiologique.
HAGIOLOGÍE s. f. Hagiografie. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. hagiologie.
HAGIONÍM, hagionime, s. n. (Livr.) Nume de sfânt. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. hagionyme.
HAGÍU, hagii, s. m. Creștin sau musulman care a fost în hagialâc. – Din tc. haci.
HAHALÉRĂ, hahalere, s. f. (Fam.) Persoană lipsită de scrupule, fără caracter, neserioasă; pramatie. – Et. nec.
HAHÁM, hahami, s. m. 1. Persoană însărcinată cu tăierea rituală a vitelor și a păsărilor la mozaici. 2. (Înv.) Rabin. – Din tc. haham.
HAI interj., s. (probabil n.) I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase. 3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine că nu! II. S. (n.) (Fam. și arg.) Hărmălaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.
HAID interj. v. HÁIDE 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ◊ (Împrumutând desinențe verbale de pers. 1 și 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
HÁIDA interj. v. HÁIDE 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ◊ (Împrumutând desinențe verbale de pers. 1 și 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
HAIDAMÁC, haidamaci, s. m. (Fam.) 1. Derbedeu, bătăuș, tâlhar, haidău (2). 2. Om zdravăn, vlăjgan, lungan. – Din tc. haydamak.
HAIDĂU, haidăi, s. m. (Reg.) 1. Păzitor de vite (mari). 2. Haidamac (1). 3. (Art.) Dans fecioresc dint-un ciclu de dansuri populare românești răspândite în jurul Aiudului, cu mișcare moderată; melodie după care se execută acest dans. – Din magh. hajtó „mânător, gonaci”.
HÁIDE interj. 1. Exclamație care exprimă un îndemn (la o acțiune). ◊ (Cu ton de comandă, exprimând nerăbdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamație care exprimă încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ◊ (Împrumutând desinențe verbale de pers. 1 și 2 pl.) Haidem la plimbare. ◊ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ◊ (Marchează începutul unei acțiuni) Luă toporul și haide la treabă. 3. (În expr.) Haida-de!, exclamație prin care se respinge o părere sau se dezaprobă o comportare; aș! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustrăm cu indulgență pe cineva care nu ia în seamă sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
HÁIDOȘ, -Ă, haidoși, -e, adj. (Reg.; adesea substantivat) Zdravăn, voinic, chipeș. [Var.: háitoș, -ă adj.] – Et. nec. Cf. haidău.
HAIDÚC, haiduci, s. m. 1. Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogați și ajutând pe săraci; haramin. 2. (Înv.) Soldat mercenar. – Din bg., scr. hajduk.
HAIDUCÉL, haiducei, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui haiduc. – Haiduc + suf. -el.
HAIDUCÉSC, -EÁSCĂ, haiducești, adj. De haiduc. – Haiduc + suf. -esc.
HAIDUCÉȘTE adv. Ca haiducii. – Haiduc + suf. -ește.
HAIDUCÍ, haiducesc, vb. IV. Intranz. A duce viață de haiduc. ♦ Refl. A se face haiduc. – Din haiduc.
HAIDUCÍE, haiducii, s. f. 1. Luptă armată a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventă la sfârșitul Evului Mediu în țările românești și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.
HAIHÚI, -IE, haihui, adj. (Adesea substantivat) Zăpăcit, năuc, zănatic. ♦ (Adverbial; determinând verbe ca „a umbla”, „a porni” etc.) Fără rost, fără țintă, fără grijă, razna. – Din tc. hayhay.
HAIKÚ, haiku-uri, s. n. (Livr.) Poezie japoneză alcătuită din 17 silabe dispuse în trei grupe. – Din fr. haïku, engl. haikku.
HÁILAIF s. n. Denumire dată (în trecut) înaltei societăți. ♦ (Adjectival) De elită. [Scris și: (după engl.) high-life] – Din engl. high-life.
HAIMANÁ, haimanale, s. f. Om de nimic, fără căpătâi, derbedeu, vagabond. ◊ Expr. (Adverbial) A umbla haimana = a umbla fără rost, a hoinări, a vagabonda. – Din tc. haymana.
HAIMANALÂC, haimanalâcuri, s. n. Faptul de a hoinări ca o haimana; hoinăreală, vagabondaj. – Haimana + suf. -lâc.
HAÍN, -Ă, haini, -e, adj. 1. Rău la inimă, fără milă, crud, hapsân, câinos. 2. (Înv.) Trădător, sperjur, necredincios. – Din tc. hain.
HÁINĂ, haine, s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊ Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊ Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește). 2. (Biol.; în sintagma) Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din bg. halina, scr. háljina.
HAINÍ, hainesc, vb. IV. Refl. 1. A pribegi; p. ext. a se înstrăina. 2. A deveni hain, rău, necruțător; a se înrăi. [Pr.: ha-i-. – Var.: hăiní vb. IV] – Din hain.
HAINÍE, hainii, s. f. 1. Răutate, cruzime, câinoșenie; dușmănie. 2. (Înv.) Trădare; răzvrătire. [Pr.: ha-i-] – Hain + suf. -ie.
HAINÍT, -Ă, hainiți, -te, adj. (Rar) Care a devenit hain. [Pr.: ha-i-] – V. haini.