Toate definitiile
DIVÍDE, divíd, vb. III. Tranz. și refl. (Numai la prez.) A (se) împărți, a (se) diviza. – Din lat. dividere.
DIVÍN, -Ă, divini, -e adj. 1. Considerat că provine de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut de oameni în slujba sau pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. Fig. Înzestrat cu însușiri cu totul excepționale; minunat. Voce divină. – Din fr. divin, lat.divinus.
DIVINITÁTE, divinități, s. f. 1. Ființă imaginară cu însușiri supranaturale, socotită drept cârmuitoare a lumii; Dumnezeu, zeu. 2. Esență divină; dumnezeire. – Din fr. divinité, lat. divinitas, -atis.
DIVINIZÁ, divinizez vb. I. Tranz. 1. A iubi nespus de mult pe cineva; a adora, a proslăvi. 2. A trece pe cineva în rândul divinităților, a atribui cuiva putere divină, a deifica. – Din fr. diviniser.
DIVINIZÁRE, divinizări, s. f. Faptul de a diviniza. V. diviniza.
DIVIZÁRE, divizări, s. f. Acțiunea de a (se) diviza și rezultatul ei. – V. diviza.
DOCTRÍNĂ, doctrine, s. f. Totalitatea principiilor unui sistem politic, științific, religios etc. – Din fr. doctrine, lat. doctrina.
DOGMÁTIC, -Ă, dogmatici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care ține de dogme, privitor la dogme; care se sprijină pe dogme. 2. S. f. Parte a teologiei care cuprinde expunerea sistematică a dogmelor unei religii; tratat asupra dogmelor religioase. 3. S. m. și f. Persoană care susține și aplică dogmatismul; dogmatist. – Din fr. dogmatique, lat. dogmaticus.
DOGMATÍSM, s. n. Mod de gândire care operează cu teze acceptate necritic, considerate valabile în orice condiții și veșnic. – Din fr. dogmatisme. Cf. rus. dogmatism.
DÓGMĂ, dogme, s. f. 1. Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adepții ei, care nu poate fi supusă criticii și nu admite obiecții. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. – Din fr. dogme, lat. dogma.
DOINÁR, doinari, s. m. (Pop.) Doinaș. – Doină + suf. -ar.
DOINÁȘ, doinași, s. m. (Pop.) Cântăreț de doine; doinar. – Doină + suf. -aș.
DÓINĂ, doine, s. f. Poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., fiind însoțită, de obicei, de o melodie adecvată; specie muzicală a creației folclorice românești, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.
DOINÍ, doinesc, vb. IV. Intranz. și tranz. A cânta doine (din gură, din fluier, din frunză etc.). – Din doină.
DOINÍRE, doiniri, s. f. Faptul de a doini; (concr.) doină. – V. doini.
DOINIȘOÁRĂ, doinișoare, s. f. Dioniță. – Doină + suf. -ișoară.
DOINITÓR, -OÁRE, doinitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care doinește. – Doini + suf. -tor.
DOINÍȚĂ, doinițe, s. f. Diminutiv a lui doină; doinișoară. – Doină + suf. -iță.
DOR, doruri, s. n. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; pătimaș. 2. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință. 3. Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe). 4. (Pop.) Durere fizică. Dor de dinți. 5. Poftă, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau căpșunilor) mănânci și frunzele. 6. Atracție erotică. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fără țintă hotărâtă, fără rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere „a durea”).
DORÍ, doresc, vb. IV. Tranz. 1.. A fi stăpânit de tendința lăuntrică de a face, de a avea sau de a dobândi ceva; a ține, a râvni, a năzui la ceva. ◊ Expr. A fi de dorit= a fi necesar, recomandabil, a se cuveni. A lăsa de dorit = a avea lipsuri, a nu satisface. ♦ A avea intenția; a vrea. Cum dorești (sau doriți etc.), formulă prin care se lasă la aprecierea interlocutorului luarea unei hotărâri. 2. A ține mult să vadă sau să revadă pe cineva sau ceva drag, a aștepta pe cineva sau ceva cu dor, cu nerăbdare. 3. A simți o atracție erotică. 4. A ura cuiva ceva. – Din dor.
DOSPEÁLĂ, dospeli, s. f. Faptul de a dospi; (concr.) substanță folosită pentru a face să dospească un aluat; plămădeală. – Dospi + suf. -eală.
DOSPÍ, pers. 3 dospește, vb. IV. Intranz. 1. (Despre aluat) A se transforma într-o masă afânată, crescută sub acțiunea unui ferment sau a unei substanțe chimice specifice introduse intenționat. 2. (Despre alimente) A suferi un proces (natural) de fermentație, modificându-și (în bine sau în rău) gustul sau aspectul. 3. (Despre unele materii organice) A fermenta sub acțiunea unor fermenți naturali, în condiții specifice de căldură, umezeală etc. – Din scr. dospeti.
DOSPÍRE, dospiri, s. f. Acțiunea de a dospi; creștere; fermentare. – V. dospi.
DOSPITÓR, -OÁRE, dospitori, -oare, s. n., s. f. 1. S. n. Cameră special amenajată într-o fabrică de pâine, în care este pus la dospit aluatul. 2. S. f. Poliță pe care se așază cașul ca să dospească. – Dospi + suf. -tor.
DRÁGOSTE, dragoste, s. f. I. Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire, amor. ◊ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu (multă) plăcere, (foarte) bucuros. ◊ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, față de) cineva (sau de ceva) = a se îndrăgosti de cineva (sau de ceva). ◊ Expr. A avea dragoste = a-i plăcea să... A se topi (sau a se sfârși, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patimă. ♦ (Concr.) Ființă iubită; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legătură sexuală; relații amoroase. II. Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate și cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĩ.
DRĂGÁICĂ, drăgaice, s. f. I. 1. Sărbătoare populară închinată coacerii holdelor (la 24 iunie); Sânziene. 2. Dans popular, jucat mai ales la Drăgaică (I 1); melodie după care se execută acest dans. ◊ Expr. A sări (sau a juca) drăgaica = a sări ca un nebun, a fi neastâmpărat. ♦ Fiecare din fetele care (îmbrăcate bărbătește) execută acest dans. 3. Târg care se ține la 24 iunie; p. gener. târg. 4. (La pl.) Zâne rele despre care se crede că ar sluți pe oameni; iele. II. Plantă erbacee cu fructe lungi și înguste și cu flori galbene-aurii, plăcut mirositoare; sânziană (Galium verum) – Din bg. dragaika.
DREPNEÁ, drepnele, s. f. Pasăre asemănătoare cu rândunica, cu penele de culoare cafenie închisă și cu gâtul alb (Cypselus apus) – Probabil din drepănea, idem (< lat. drepanella, diminutiv al lui drepanis).
DUBÍ, dubesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A tăbăci, a argăsi. ◊ Expr. A pune (pe cineva) la dubit = a băga (pe cineva) la închisoare. 2. Refl. (Despre in, cânepă, etc.) A se muia, a se topi, a se destrăma. – Din ucr. dubyty.
DÚCIPAL, ducipali, s. m. Cal sprinten, voinic, frumos. – Din sl. dučipalŭ.
DUCTÍL, -Ă, ductili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate prelucra în fire sau în foi foarte subțiri. – Din fr. ductile, lat. ductilis.