ZĂCĂTÓR, -OÁRE, zăcători, -oare, adj., s.f. I. Adj. (Înv.) Care zace, care stă culcat, întins (la pământ). II. s.f. 1. Vas mare în care se păstrează vinul sau rachiul şi care se umple mereu din alte butoaie; cadă. ♦ Vas mare cu gura largă îngropat în pământ, în care se adună şi se strivesc strugurii pentru a fi lăsaţi să fermenteze. 2. Vas mare de lemn căptuşit cu tablă subţire, în care se pun la dospit pieile pentru tăbăcit. ♦ Vas în care se depozitează provizoriu peştele la cherhana. 3. Piatra de jos a morii care stă pe loc şi deasupra căreia se roteşte alergătoarea. 4. Loc unde stau vitele ziua la odihnă; stanişte, zăcătură (1). – Zăcea + suf. -ător.
ZĂCĂTÚRĂ, zăcături, s.f. (Reg.) Loc de odihnă pentru vite; zăcătoare (4), stanişte. 2. Rachiu sau vin depozitat într-o zăcătoare (II 1). – Zăcea + suf. -ătură.
ZĂCEÁ, zac, vb. II. Intranz. 1. A sta întins, culcat sau tolănit pe pat, pe pământ etc. din lipsă de ocupaţie, din cauza oboselii etc. ♦ A fi doborât. Copacii zac la pământ. 2. A sta culcat în pat din cauza unei boli grele; a boli. 3. A fi mort, culcat, îngropat (în mormânt). 4. (despre sentimente, calităţi, defecte etc.) A sta ascuns, a fi în stare latentă. 5. A sta, a fi, a se afla (într-o stare oarecare) de multă vreme, a fi lăsat în părăsire. Plicurile nedesfăcute zăceau teanc. ♢ Expr. A zăcea la închisoare (sau în temniţă etc.)= a fi întemniţat. ♦ A fi aşezat, situat undeva, a se afla. – Lat. jacere.
A ZĂCEÁ zac intranz. 1) A se afla în poziţie orizontală; a sta întins. ~ pe iarbă. 2) A sta culcat din cauza unei boli grele; a fi grav bolnav (timp îndelungat). ~ o săptămână în pat. ~ de tifos. 3) A fi în mormânt; a dormi somnul de veci; a odihni. 4) (despre sentimente, deprinderi etc.) A sta ascuns; a se afla în stare latentă. O idee indefinită zace în subconştient. 5) A se afla într-o anumită stare de mai mult timp. Hainele zac pe podea. ♢ ~ la închisoare a fi întemniţat. /<lat. jacere
ZĂCÉRE, zăceri, s.f. Faptul de a zăcea; zăcut1. ♢ Expr. A cădea la zăcere = a cădea la pat, a se îmbolnăvi greu. – V. zăcea.
ZĂCÚT1 s.n. Zăcere. – V. zăcea.
ZĂCÚT2, -Ă, zăcuţi, -te, adj. 1. Care a stat mult într-un loc; (despre apă) stătut, clocit. ♦ Putred. 2. (Rar) care a fost bolnav (greu); care are cicatrice, urme de vărsat. Zăcută de vărsat. – V. zăcea.
ZĂCÚ//T ~tă (~ţi, ~te) (mai ales despre apă) Care stă neîmprospătat de mult timp; stătut; bâhlit. 2) (despre persoane) Care are semne de vărsat pe faţă; stricat de vărsat. /v. a zăcea
ZĂDÁR s.n. v. zadar.
ZĂDÁRNIC, -Ă adj. v. zadarnic.
ZĂDĂRẤRE, zădărâri, s.f. Acţiunea de a zădărî şi rezultatul ei. [Var.: zădăríre s.f.] – V. zădărî.
ZĂDĂRẤT, -Ă, zădărâţi, -te, adj. (Despre oameni şi animale) Întărâtat, provocat; mâniat. [Var.: zădărít, -ă adj.] – V. zădărî.
ZĂDĂRÍ vb. IV. v. zădărî.
ZĂDĂRÍRE s.f. V. zădărâre.
ZĂDĂRÍT, -Ă adj. V. zădărât.
ZĂDĂRÎ, zădărăsc, vb. IV. Tranz. 1. A întărâta, a provoca pe cineva; a sâcâi, a necăji, a hărţui. ♦ A răscoli, a tulbura. 2. A aţâţa focul. [Var.: zădărí vb. IV] – Din bg. zadarjam, scr. zadirati.
A ZĂDĂR//Î́ ~ăsc tranz. 1) (fiinţe) A aduce în mod intenţionat într-o stare de iritare; a aţâţa; a incita; a stârni; a întărâta; a hărţui. 2) (persoane) A bate la cap; a necăji întruna cu diferite pretenţii sau reproşuri; a zăhăi; a hărţui; a sâcâi; a sucăli; a moronci. 3) fig. (persoane) A determina la acţiuni duşmănoase; a face să se revolte; a tulbura; a răscoli; a aţâţa; a monta. 4) (focul, jăraticul) A amesteca (cu ceva), pentru a arde mai tare, a răscoli; a scormoni; a zgândărî. /<bulg. zadarjam, sb. zadirati
ZĂDĂRNICÍ, zădărnicesc, vb. IV. Tranz. A Face să nu se realizeze ceva; a pune piedici la ceva; a dejuca un plan, o uneltire etc. – Din zadarnic.
A ZĂDĂRNIC//Í ~ésc tranz. (acţiuni, planuri etc.) A face să eşueze; a face să devină zadarnic; a împiedica; a dejuca; a contracara. /Din zadarnic
ZĂDĂRNICÍE, zădărnicii, s.f. 1. Caracterul a ceea ce este zadarnic; lucru inutil, fără rost; deşertăciune, inutilitate. 2. (Înv.) Ambiţie nemăsurată, vanitate, trufie, îngâmfare. – Zadarnic + suf. -ie.
ZĂDĂRNICÍE f . 1) Acţiune zadarnică; lucru fără rost; deşertăciune; nimicire. 2) înv. Atitudine de înfumurare sfidătoare şi dispreţuitoare; vanitate; trufie. /zadarnic + suf. ~ie
ZĂDĂRNICÍRE, zădărniciri, s.f. Acţiunea de a zădărnici şi rezultatul ei. – V. zădărnici.
ZĂDÚF, (2) zădufuri, s.n. 1. Căldură mare, înăbuşitoare; arşiţă, caniculă. 2. Fig. Supărare, necaz, (la pl.) greutăţi, dificultăţi. [Var.: zădúh s.n.] – Din bg., scr. zaduh.
ZĂDÚF ~uri n. 1) Căldură înăbuşitoare; zăpuşeală. 2) fig. Stare sufletească apăsătoare; necaz. /<bulg., sb. zaduhu
ZĂDUFÓS, -OÁSĂ, zădufoşi, -oase, adj. (Rar) Plin de zăduf, foarte călduros, înăbuşitor. – Zăduf + suf. -os.
ZĂDÚH s.n. v. zăduf.
ZĂGÁN, zăgani, s.m. (Ornit.) Vultur-bărbos. – Din tc. zagan, ngr. zagánis.
ZĂGÁN ~i m. Vultur de talie mare, cu pene negre, în formă de barbă sub cioc; vultur-bărbos. /<turc. zagan
ZĂGÁŞ, zăgaşe, s.n. (Înv.) Canal, şanţ. – Contaminare între zăgaz şi făgaş.
ZĂGÁŞTINĂ, zăgaştine, s.f. (Reg.) Plasă de pescuit. – Et. nec.
