MAGICI//ÁN ~éni m. 1) Persoană care practică magia. 2) Artist de circ sau de estradă care, folosindu-se de agerimea mâinilor, obţine efecte deosebite. [Sil. -ci-anî /<fr. magicien

MAGÍE, magii, s.f. 1. Totalitatea procedeelor, formulelor, gesturilor etc. prin care ar putea fi invocate anumite forţe supranaturale spre a produce miracole; practica acestor procedee, formule etc. 2. Fig. Putere irezistibilă de atracţie, de fascinare; farmec, încântare. – Din fr. magie.

MAGÍ//E ~i f. 1) Ansamblu de procedee oculte prin care se crede că se pot produce fenomene miraculoase. 2) fig. Influenţă puternică, incontestabilă pe care o exercită arta sau natura asupra omului. 3) Ocupaţie de magician. /<fr. magie

MAGÍSM s.n. (Rar) Magie. – Din fr. magisme.

MAGISTRÁL, -Ă, magistrali, -e, adj. 1. Care caracterizează pe maestru(1), de maestru; p.ext. perfect, desăvârşit. 2. (Despre conducte, căi de comunicaţie) Principal. ♦ (Substantivat, f.) Arteră principală de comunicaţie rutieră, feroviară etc. 3. (Inform.) Grup de linii de comunicaţie utilizate pentru transmisia informaţiei de la diferite surse spre unul sau mai mulţi destinatari. – Din (1) fr. magistral, (2) după rus. maghistral'.

MAGISTRÁL² ~ă (~i, ~e) (despre conducte, căi de comunicaţie etc.) Care este cel mai important; de importanţă majoră; principal; cardinal; esenţial; fundamental; substanţial. /<fr. magistral

MAGISTRÁL¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care ţine de magistru sau de maestru; propriu magistrului sau maestrului. 2) Care corespunde absolut; desăvârşit; complet; ireproşabil; perfect. /<fr. magistral

MAGISTRÁL//Ă ~e f. Arteră de circulaţie rutieră sau feroviară de mare importanţă. /<fr. magistral

MAGISTRÁT, magistraţi, s.m. 1. (În Roma antică) Cetăţean ales pentru exercitarea unor importante atribuţii de conducere. 2. Membru al corpului judiciar (judecător, procuror). 3. (Înv.) Membru în conducerea administrativă, judiciară etc. a unui oraş. 4. (Înv.) Autoritate publică (administrativă, judiciară etc.). – Din (1, 2, 4) fr. magistrat, (3) germ. Magistrat. Cf. lat. m a g i s t r a t u s.

MAGISTRÁ//T ~ţi m. 1) Persoană învestită cu dreptul de a judeca. 2) Funcţionar superior sau înalt demnitar. /<fr. magistrat

MAGISTRATÚRĂ, magistraturi, s.f. Corpul magistraţilor; funcţia, profesiunea de magistrat; timpul cât îşi exercită funcţia un magistrat. – Din germ. Magistratur, fr. magistrature.

MAGISTRATÚR//Ă ~i f. 1) Corpul magistraţilor. 2) Funcţia de magistrat. /<germ. Magistratur, fr. magistrature

MAGÍSTRU, magiştri, s.m. (Livr.) Profesor (în raport cu elevii săi); dascăl. – Din lat. magister. Cf. germ. M a g i s t e r.

MAGIÚN s.n. Pastă alimentară consistentă obţinută prin fierberea şi terciuirea prunelor sau, p.ext., a altor fructe (fără adaos de zahăr). – Din tc. macun.

MAGIÚN n. Produs alimentar, sub formă de pastă dulce, obţinut prin fierberea îndelungată a prunelor (sau a altor fructe). /<turc. macun

MAGMÁTIC, -Ă, magmatici, -ce, adj. Care se referă la procesele de migraţiune, de erupţie sau de consolidare a magmei ♢ Proces magmatic = proces de mişcare şi de consolidare a magmei în zonele de minimă rezistenţă ale scoarţei Pământului. Rocă magmatică = rocă formată printr-un proces magmatic; rocă eruptivă. – Din fr. magmatique.

MAGMÁTI//C ~că (~ci, ~ce) Care ţine de magmă; propriu magmei. Lavă ~că. Proces ~. /<fr. magmatique

MAGMATÍSM s.n. Totalitatea proceselor legate de apariţia, deplasarea şi consolidarea magmei în scoarţa Pământului. – Din fr. magmatism.

MAGMATÍSM n. Totalitate a proceselor geologice care condiţionează apariţia, deplasarea şi consolidarea magmei în scoarţa terestră. /<fr. magmatisme

MÁGMĂ, magme, s.f. Masă minerală fluidă şi incandescentă din interiorul scoarţei pământului, alcătuită din silicaţi. – Din fr. magma

MÁGM//Ă ~e f. Masă minerală incandescentă, fluidă sau vâscoasă, aflată în interiorul scoarţei terestre, care, ieşind la suprafaţă şi solidificându-se, formează rocile eruptive. /<fr. magma

MAGNA CUM LAUDE subst. (Livr.) Apreciere superlativă acordată la trecerea unui examen (de obicei de absolvire) în învăţământul universitar. – Expr. lat.

MAGNA CUM LAUDE subst. (Livr.) Apreciere superlativă acordată la trecerea unui examen (de obicei de absolvire) în învăţământul universitar. [Pr.: mágna cum láude] – Expr. lat.

MAGNADÚR s.n. ferită cu oxid de bariu utilizată pentru confecţionarea magneţilor permanenţi. – Din germ. Magnadur.

MAGNÁLIU s.n. Aliaj uşor de aluminiu foarte rezistent la coroziune, întrebuinţat în aeronautică. – Din fr. magnalium.

MAGNÁT, magnaţi, s.m. 1. Mare latifundiar maghiar sau (mai rar) polonez. 2. Mare capitalist. – Din lat. magnatus. Cf. germ. M a g n a t, fr. m a g n a t.

MAGNÁ//T ~ţi m. 1) (în Polonia şi Ungaria medievală) Proprietar de mari latifundii. 2) Capitalist bogat şi cu mare influenţă. /<lat. magnatus

MAGNÉT, magneţi, s.m. Minereu de fier care are proprietatea de a atrage materialele feromagnetice; corp metalic căruia i s-a transmis calitatea, permanentă sau temporară, de a atrage obiectele de fier. – Din ngr. maghnítis, germ. Magnet.

MAGNÉ//T ~ţi m. Corp metalic, care are proprietatea de a atrage fierul şi de a acţiona asupra altor corpuri cu proprietăţi asemănătoare. /<ngr. maghnitis, germ. Magnet

MAGNÉTIC, -Ă, magnetici, -ce, adj. (Despre forţe, fenomene) Care se referă la magnet sau la magnetism; (despre corpuri) care este feromagnetic, care poate fi magnetizat. ♢ Câmp magnetic = stare fizică particulară a unui spaţiu în care se exercită forţe magnetice; p.ext. spaţiul respectiv. Fluid magnetic = forţă prin care se explică, în ştiinţele oculte, fenomenele telepatice şi hipnotice. Pol magnetic = a) fiecare dintre cele două puncte sau regiuni de la extremitatea unui magnet; b) fiecare dintre cele două puncte ale globului pământesc către care se îndreaptă capetele unui ac magnetic. ♦ Fig. Care exercită o influenţă profundă sau o atracţie irezistibilă; care magnetizează. – Din fr. magnétique, germ. magnetisch.