Toate definitiile

FUROÁRE, furori, s. f. 1. (Rar) Mânie, furie, delir furios. 2. (Rar) Pasiune violentă, patimă arzătoare; încântare. 3. (Fam.; în expr.) A face furori = a provoca admirație, senzație, mai ales pentru aspectul exterior. – Din fr. fureur, lat. furor, -oris.

FURÓU, furouri, s. n. Cămașă de zi femeiască; combinezon. – Din fr. fourreau.

FURSÉC, fursecuri, s. n. Nume dat unor prăjituri mici și uscate, făcute din diferite aluaturi fragede, având forme variate. – Din fr. foursec.

FURTIȘÁG, furtișaguri, s. n. Furt (de mici proporții); ciupeală. – Furt + suf. -ișag (după magh. tolvajság).

FURTÚN, furtunuri, s. n. Tub flexibil confecționat din material textil, cauciuc, material plastic etc., care servește la transportul, pe distanță mică, al gazelor sau al lichidelor. – Din tc. hortum.

FURTUNÁR, furtunari, s. m. Pasăre marină de mărimea unui porumbel, cu nările situate la capătul unor tuburi cornoase de pe cioc, care trăiește în jurul Mării Mediterane (Puffinus puffinus). – Furtună + suf. -ar.

FURTUNÁTEC, -Ă adj. v. furtunatic.

FURTUNÁTIC, -Ă, furtunatici, -ce, adj. Furtunos, impetuos. [Var.: furtunátec, -ă adj.] – Furtună + suf. -atic.

FURTÚNĂ, furtuni, s. f. 1. Vânt puternic însoțit de averse de ploaie, de grindină și de descărcări electrice; vijelie. ◊ Expr. Furtună de... = mulțime (mare) de... 2. (În sintagma) Furtună solară = accentuare bruscă a activității solare, însoțită de intensificarea emisiei corpusculare și a celei electromagnetice. 3. Fig. Zbucium, tulburare sufletească. 4. Fig. Revoltă, răscoală. – Din ngr. furtúnă.

FURTUNÓS, -OÁSĂ, furtunoși, -oase, adj. 1. Bântuit de furtună; fig. agitat, zbuciumat. 2. Fig. (Despre ființe și acțiunile lor) Năvalnic, impetuos, violent. – Furtună + suf. -os.

FURÚNCUL, furuncule, s. n. Inflamație purulentă a foliculilor firelor de păr ca urmare a unei infecții cu stafilococi, care poate prinde țesuturile învecinate, provocând leziuni întinse ale pielii; abces, buboi. – Din lat. furunculus. Cf. fr. furoncle.

FURUNCULÓZĂ, furunculoze, s. f. Boală de piele caracterizată printr-o erupție simultana sau succesivă a mai multor furuncule, din cauza unui focar stafilococic latent. – Din fr. furonculose.

FUS¹, (I) fuse, (II) fusuri, s. n. I. 1. Unealtă de tors care servește la răsucirea firului și pe care se înfășoară firul pe măsură ce este tors, având forma unui bețișor lung și subțire, îngroșat la mijloc, cu capătul de sus ascuțit și cel de jos rotunjit și înțepenit într-o rotiță. ◊ Loc. adj. În fus = în formă de fus¹ (I 1); fusiform. 2. Organ al mașinilor de tors, cu ajutorul căruia se răsucește și pe care se înfășoară firul. II. 1. Nume dat unor părți ale mașinilor de țesut, de depănat etc. care seamănă la formă cu fusul¹ (I 1). 2. Nume dat unor părți de mașini, de instalații etc. care îndeplinesc funcția de arbore sau de osie. ♦ Porțiune cilindrică, conică sau sferică a unui arbore, a unui ax sau a unei osii, care se sprijină și se rotește într-un palier. 3. Trunchiul unui copac de la bază până la vârf, fară crengi. 4. Parte a unei coloane de arhitectură, cuprinsă între bază și capitel. 5. Corpul drept al ancorei, fără brațe și fară inel. 6. (În sintagmele) Fus sferic = porțiune din suprafața unei sfere cuprinsă între două cercuri mari care au un diametru comun. Fus orar = fiecare dintre cele 24 de porțiuni în care este împărțită suprafața pământului prin meridiane, distanțate la 15° unul de altul, sau prin alte linii de demarcație convenționale, urmând de aproape aceste meridiane. – Lat. fusus (cu unele sensuri după fr. fuseau).

FUS², fusuri, s. n. (În industria pielăriei) Unitate de măsură pentru piele, egală cu 929 cm²; bucată de piele având această suprafață. [Pl. și: fuse] – Din germ. Fuss.

FUSARÓLĂ, fusarole, s. f. Element arhitectural decorativ, alcătuit dintr-un șir de boabe alungite. – Din fr. fusarole.

FUSCÉL, fuscei, s. m. 1. Fiecare dintre vergelele trecute printre firele de urzeală la războiul de țesut; vergea, joardă. 2. Fiecare dintre vergele sau scândurile orizontale care formează treptele unei scări. 3. Fiecare dintre vergelele verticale ale loitrei carului. 4. (Rar) Cotor de ceapă. [Var.: fușcél, fuștél s. m.] – Lat. *fusticellus (< fustis, „băț, țăruș”).

FUSIFÓRM, -Ă, fusiformi, -e, adj. Care are formă de fus¹ (I 1). [Var.: fuzifórm, -ă adj.] – Din fr. fusiforme.

FUSTANÉLĂ, fustanele, s. f. Fustă alba scurtă, largă și plisată sau creață, care face parte din costumul național al grecilor și al albanezilor. – Din ngr. fustanélla.

FUSTANGÍU, fustangii, s. m., adj. (Fam.) (Bărbat) afemeiat. – Fustă + suf. -angiu.

FÚSTĂ, fuste, s. f. Obiect de îmbrăcăminte femeiască, care acoperă corpul de la talie în jos; jupă. ♦ Fig. (Depr.) Femeie. – Din ngr. fústa.

FUSTIGÁȚIE, fustigații, s. f. (Rar) Bătaie cu vergile; flagelare. ♦ Fig. Corecție, corectare, pedeapsă. – Din fr. fustigation, lat. fustigatio.

FUSTIȘOÁRĂ, fustișoare, s. f. Diminutiv al lui fustă; fustiță. – Fustă + suf. -ișoară.

FUSTÍȚĂ, fustițe, s. f. Fustișoară. – Fustă + suf. -iță.

FUȘALẮU, fușalăi, s. m. (Reg.) Unealtă în forma unei țesale servind la scărmănat lâna, cânepa etc. – Cf. magh. foszlani „a se destrăma”.

FUȘCÉL s. m. v. fuscel.

FUȘERÁI s. n. 1. (Arg.) Înșelare, furt. 2. (Fam.) Lucru de mântuială. – Cf. germ. Fuschelei, Phuscher.

FUȘERÍ, fușeresc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A răscoli (1). 2. A face un lucru de mântuială; a rasoli. – Cf. fușalău.

FUȘTÁȘ, fuștași, s. m. (În Țară Românească și în Moldova) Soldat înarmat cu o fuște, care făcea parte din garda personală a domnilor până în sec. XIX; lăncier. – Fuște + suf. -aș.

FÚȘTE, fuști, s. f. (Înv.) Suliță de lemn cu vârful de fier; lance. – Lat. fustis.

FUȘTÉL s. m. v. fuscel.