CÁFER, caferi, s.m. Bivol negru din Africa. – Din germ. Kaffer.

CAFETIÉRĂ, cafetiere, s.f. Aparat pentru preparat şi pentru turnat cafeaua; vas pentru păstrarea cafelei. ♦ Serviciu de cafea. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. cafetière.

CAFETIÉR//Ă ~e f. 1) Aparat pentru prepararea cafelei. 2) Serviciu de cafea. 3) Vas pentru păstrarea cafelei. [Sil. -ti-e-] /<fr. cafetiere

CAFÉU m. 1) Specie de arbori tropicali ale căror fructe conţin boabe de cafea. 2) Arbore din această specie. [Sil. ca-feu] /<it. caffé

CAFINEÁ s.f. v. cafenea.

CÁFRI s.m. pl. Populaţie de rasă neagră din sudul Africii. – Din fr. Cafres.

CAFTÁN, caftane, s.n. (Înv.) Manta orientală, albă, lungă şi largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau domnitorii şi boierii români. ♢ Expr. A îmbrăca (cu sau în) caftan = a (se) ridica la rangul de domn sau de boier. ♦ Simbol al rangului de boier. – Din tc. kaftan.

CAFTÁN ~e n. înv. Veşmânt lung şi larg, uneori împodobit cu fir de aur, purtat de domnitorii şi boierii români. ♢ A îmbrăca ~ul a deveni domn sau a căpăta o funcţie boierească. /<turc. kaftan

CAFTÍ, caftesc, vb. IV. Tranz. (Arg.) A lovi, a bate. – Din ţig. cafti.

CAGÚLĂ, cagule, s.f. 1. Mantie cu glugă purtată de călugări; tip de glugă care acoperă tot capul (cu deschizături în dreptul ochilor). 2. Parte de cauciuc a unei măşti de gaze. – Din fr. cagoule.

CAGÚL//Ă ~e f. 1) Partea din cauciuc a unei măşti de gaze. 2) Mantie cu glugă purtată de călugări. 3) Glugă închisă, cu orificii în dreptul ochilor. /<fr. cagoule

CÁHLĂ, cahle, s.f. 1. (Reg.) Coşul sobei sau deschizătura prin care iese fumul în tinda caselor ţărăneşti. 2. Placă de teracotă sau de faianţă folosită la construcţia sobelor. – Din ucr. kahlja.

CÁHL//Ă ~e f. 1) Placă de metal folosită pentru a opri trecerea căldurii din sobă în hogeag. ♢ A-l bate ~a a se intoxica cu oxid de carbon. 2) Placă de ceramică sau de faianţă folosită la făţuirea sobelor sau a şemineelor. /<ucr. cahlja

CAIÁ, caiele, s.f. Cui de oţel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] – Cf. tc. k a y a r „potcoavă cu colţi“.

CAIÁ caiéle f. Cui cu ajutorul căruia se prinde potcoava de copita calului sau a altor animale de tracţiune. [Sil. ca-ia] /<turc. kayar

CAIÁC, caiace, s.n. 1. Ambarcaţie de sport ascuţită la ambele capete, cu suprafaţa de alunecare netedă sau în clinuri şi care este condusă cu una sau două padele. 2. Sport nautic care se practică cu caiacul (1). 3. Ambarcaţie mică, cu înveliş din piele de focă, folosită de eschimoşi. [Pr.: -ca-iac] – Din fr. kayak.

CAIÁ//C ~ce n. 1) Ambarcaţie pentru o singură persoană, construită din piele şi oase de focă. 2) Luntre sportivă ascuţită la ambele capete, acţionată cu ajutorul pedalelor. 3) Sport nautic practicat cu această ambarcaţie. [Sil. ca-iac] /<turc. kayak

CAIACÍST, -Ă, caiacişti, -ste, s.m. şi f. Persoană care practică caiacul (2.) [Pr.: -ca-ia-] -Caiac+ suf. -ist.

CAIACÍ//ST ~stă (~şti, ~ste) m. şi f. Persoană care practică sportul cu caiacul. [Sil. -ia-cist] /caiac + suf. ~ist

CAIÁFĂ, caiafe, s.f. Persoană făţarnică, ipocrită. ♢ Expr. A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor personaje biblice) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc într-altul (purtându-l cu vorba). [Pr.: -ca-ia-] – Din n.pr. Caiafa.

CAIÁF//Ă ~e f. Persoană făţarnică. ♢ A trimite (pe cineva) de la Ana la Caiafa a purta cu vorba. [Sil. ca-ia-] /Din Caiafa n. pr.

CAÍC, caice, s.n. 1. Ambarcaţie îngustă, cu vele, cu două catarge, cu pupa şi prora ascuţite, mai înalte decât restul bordajului. 2. Luntre turcească uşoară, lungă şi îngustă, încovoiată la capete. – Din tc. kayik.

CAÍ//C ~ce n. 1) Ambarcaţie îngustă, cu capetele ascuţite şi cu două catarge. 2) Luntre (pescărească) uşoară, lungă şi îngustă, încovoiată la capete. [Sil. ca-ia-] /<turc. kayik

CAICCÍU, caiccii, s.m. Conducător de caic. [Pr.: ca-ic-] – Din tc. kayikçi.

CAICÉL, caicele, s.n. Diminutiv al lui caic. [Pr.: ca-i-] – Caic + suf. -el.

CAÍD¹, caiduri, s.n. (Înv.) Registru, dosar, arhivă. – Din tc. kayit.

CAÍD², caizi, s.m. Titlu purtat altădată de guvernatorul unei provincii sau al unui oraş din statele musulmane ale Africii de Nord, care avea şi funcţii judecătoreşti; persoană care purta acest titlu. – Din fr. caïd.

CAÍ//D² ~zi m. (în trecut, în statele musulmane ale Africii de Nord) Guvernator al unei provincii sau al unui oraş care deţinea şi funcţiile de judecător şi de şef al poliţiei. [Sil. -ca-id] /<fr. caïde

CAÍD¹ ~uri n. înv. Caiet gros de format mare în care se includeau diferite date sau însemnări cu caracter administrativ; registru; catastif; condică. [Sil. ca-id] /<turc. kayd

CÁIER, caiere, s.n. Mănunchi de lână, de in, de cânepă sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors manual. [Pr.: ca-ier] – Lat. *caiulus.