JUXTAPOZÍŢIE, juxtapoziţii, s.f. (Rar) Juxtapunere. – Din fr. juxtaposition.

JUXTAPÚNE, juxtapún, vb. III. Tranz. A pune mai multe obiecte alături, unul lângă altul; a alătura. ♢ Refl. şi tranz. (Gram.) A (se) îmbina prin juxtapunere. – Din fr. juxtaposer (după pune).

A SE JUXTAPÚNE se juxtapún intranz. (despre părţi de propoziţie) A se îmbina prin juxtapunere. /<fr. juxtaposer

A JUXTAPÚNE juxtapún tranz. 1) (obiecte) A pune unul lângă altul; a aşeza alături; a alătura. 2) (părţi de propoziţie) A face să se juxtapună. /<fr. juxtaposer

JUXTAPÚNERE, juxtapuneri, s.f. Acţiunea de a juxtapune şi rezultatul ei; alăturare, juxtapoziţie. ♢ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziţii sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. – V. juxtapune.

JUXTAPÚNER//E ~i f. lingv. Procedeu de legătură între propoziţii independente sintactic (dar corelate semantic), constând în simpla lor alăturare, fără conjuncţie; parataxă. [G.-D. juxtapunerii] /v. a juxtapune

JUXTAPÚS, -Ă, juxtapuşi, -se, adj. Pus alături unul de altul; alăturat. ♢ (Gram.) Legat prin juxtapunere; paratactic. – V. juxtapune.

JÚXTĂ, juxte, s.f. Traducere juxtalineară a textelor greceşti şi latineşti. [Var.: iuxtă s.f.] – Din lat. juxta „aproape, lângă“. Cf. juxta[lineară].

JÚXT//Ă ~e f. Traducere juxtalineară a textelor greceşti sau latineşti. [G.-D. juxtei] /<lat. juxta